Idei geniale care au schimbat omenirea – Ceramica

0
32

Ceramica se află cu noi pretutindeni atunci când bem sau mâncăm. Ceştile şi cănile din ceramică păstrează ceaiul şi cafeaua într-un mod care menține aceste lichide în siguranţă şi calde.

Farfuriile şi vasele din ceramică sunt recipiente fine, igienice şi fără gust în care să ne ţinem mâncarea. Alte materiale intermediare au fost doar trecătoare – sticlă, metale, lemn, plastic, hârtie şi chiar pâine –, însă acum se pare că am rămas fideli ceramicii pentru majoritatea necesităţilor noastre culinare.

Este simplă, ieftină, durabilă şi, chiar şi în forma sa cea mai puţin elaborată, rămâne atractivă.

Ceramica există de atât de mult timp, încât arheologii au folosit-o adesea ca modalitate de a identifica diverse culturi preistorice. De exemplu, o populaţie de la sfârşitul Neoliticului care trăia în Europa de Nord şi de Vest cu 3.800–4.400 de ani în urmă este cunoscută acum sub numele de cultura campaniformă, datorită vaselor sale distincte în formă de clopot pe care le realizau – majoritatea pentru a bea bere, dar şi pentru a depozita alimentele şi chiar pentru a topi minereuri de fier.

Alt grup, care a trăit în Europa de Nord cu 4.450–4.900 de ani în urmă, este cunoscut sub numele de cultura ceramicii cordate, datorită obiectelor de ceramică decorate cu ajutorul sforilor. Ceramica nu a reprezentat neapărat un element central al acestor culturi; s-a întâmplat ca fragmente distincte de ceramică să supravieţuiască acolo unde celelalte vestigii dispăruseră de mult.

S-a crezut iniţial că ceramica a fost inventată abia după ce oamenii au început să se aşeze în ferme. Descoperirile arheologice din Orientul Mijlociu par să confirme acest lucru, fiind găsite obiecte de ceramică ce datează de doar 8.000 de ani, la puţin timp după ce au apărut primele ferme şi oraşe în această parte a lumii.

De exemplu, în munţii Zagros din Irakul de astăzi, oamenii au început să realizeze obiecte de ceramică abia în 6.300 î.Hr., la circa 2.000 de ani după ce au început să cultive grâu şi orz, să crească vaci şi oi şi să trăiască în sate aşezate.

Însă în Odai Yamamoto, în Japonia, au fost descoperite obiecte din ceramică vechi de 12.500 de ani, cu mult înainte de apariţia agriculturii. Populația de vânători-culegători care a creat această ceramică, surprinzător de delicată şi de bine realizată, a rămas cunoscută sub numele de cultura Jomon, datorită urmelor distincte, de sfori sau „jomon“, de pe vasele lor.

În 1998, tehnicile de datare îmbunătăţite au stabilit că unele cioburi de ceramică Jomon au o vechime cu 4.000 de ani mai mare, adică de circa 16.500 de ani. În mod cert, nu se puteau realiza vase într-un stil de viaţă neaşezat.

Până recent, se credea că vasele Jomon ar fi cele mai vechi din lume, iar acestea i-au surprins pe experţi la fel de mult ca asocierea cu vânatul şi culesul, deoarece ei credeau că ceramica îşi are originea în Asia continentală. Apoi, în 2009, au fost descoperite fragmente de ceramică carbonizată în peştera Yuchanyan din provincia chineză Hunan.

Prin intermediul datării cu carbon a unor fragmente de os şi cărbune descoperite în apropiere, experţii au stabilit că această ceramică are o vechime cuprinsă între 17.500 şi 18.300 de ani.

Dacă au dreptate (natura pardoselii peşterii nu ne permite să fim siguri de acest lucru), atunci aceasta este acum cea mai veche ceramică din lume. Acest lucru nu înseamnă că a fost şi prima ceramică. Oamenii au modelat figuri din argilă cu mult timp înainte.

Cea mai veche ceramică au fost „figurinele Venus“, mici statuete reprezentând nuduri de femei, găsite în Europa de Nord şi de Est. Figurina Venus găsită la Dolní Vestonice, în Republica Cehă, datează de acum 27.000 de ani.

Primele oale au apărut ceva mai târziu. În mod surprinzător, puține dintre primele oale au păstrat semne de negru de fum care să poată sugera că au fost întrebuinţate la gătit. Este și cazul vaselor mari, care au fost folosite mai târziu pentru depozitarea pe termen lung.

Se pare că primele vase au fost realizate din lut – castroane pentru servirea mâncării sau, poate, vase mai adânci pentru încălzirea crustaceelor cu o piatră fierbinte. Se pare că primele vase nu aveau prea multe întrebuinţări. În timp, totuşi, au fost realizate oale mai mari şi mai rezistente care puteau fi folosite pentru gătit, pentru depozitarea lichidelor şi a alimentelor.

Acestea au avut un efect profund asupra relaţiei noastre cu hrana. Carnea putea fi coaptă sau friptă pe pietre fierbinţi sau pe nisip, însă oalele au crescut spectaculos gama de alimente care puteau fi gătite, prin fierberea lor în apă. Multe plante imposibil de consumat altfel puteau fi preparate în acest mod.

Leguminoasele, cerealele şi rădăcinoasele au devenit rapid alimente de bază. De asemenea, ceramica a oferit pentru prima dată recipiente bune pentru lichide. Este posibil ca, la scurt timp după crearea primelor borcane, oamenii să fi observat ce se întâmplă atunci când fructele şi alte plante sunt depozitate în condiţii de umezeală. Dacă acestea conţineau zaharuri, începeau să fermenteze şi, în procesul de fermentare, zaharurile se transformau în alcool.

Poate că a fost un accident la început, însă oamenii au început să fie interesaţi să producă alcool din aproape orice – miere, struguri şi alte fructe, cereale etc. Probabil n-ar fi greşit să spunem că, fără ceramică, nu am fi avut bere sau vin. Primele vase au fost, probabil, simple boluri, realizate prin frecarea argilei umede între degete şi aşezarea ei în forma necesară.

Odată modelat, vasul era lăsat pur şi simplu la soare să se usuce şi să se întărească. Vasele uscate la soare aveau în cele din urmă să se fisureze dacă erau umplute cu apă, deoarece argila absoarbe apa şi se înmoaie. Nu după mult timp însă, olarii au început să realizeze vase mai mari şi mai adânci, rulând argila într-o formă lungă tubulară şi încolăcindca să facă o oală.

De obicei, aceste oale încolăcite sunt arse printr-un procedeu simplu, aşezându-se deasupra focului. Nimeni nu ştie când şi unde a apărut pentru prima dată roata olarului. Datele estimative variază foarte mult, între 10.000 de ani şi doar 3.400 de ani în urmă, iar diverşi experţi sunt de părere că a apărut pentru prima oară în Europa, în China sau în Mesopotamia.

Cea mai puternică dovadă arheologică timpurie – roata olarului din piatră şi fragmente de oale realizate la roată – provine din Mesopotamia. Aceste prime roţi au fost aşa-zisele roţi lente. Ele sunt pur şi simplu mici platforme rotunde pentru argilă care pot fi întoarse manual, pentru a nu fi necesar să vă deplasaţi în timp ce modelaţi oala, şi care ajută la menţinerea oalei mereu la aceeaşi distanţă de corp.

Acestea cresc foarte mult viteza şi precizia cu care un olar poate realiza serii întregi de vase foarte asemănătoare, mult mai mari. Totuşi, apariţia roţii rapide, cu 2.700 de ani în urmă, a fost marea descoperire tehnologică. În esenţă, aceasta este roata pe care o folosesc majoritatea olarilor de astăzi.

Cu roata rapidă, platforma este ridicată pe un ax, pentru ca olarul să poată lucra stând în picioare. În jurul axului este plasată o roată grea din piatră care poate fi făcută să se rotească printr-o împingere sau o lovitură uşoară. Pe măsură ce inerția pietrei o menţine în rotire, olarul îşi poate trece mâinile pe deasupra argilei pentru a continua să o modeleze în timp ce aceasta se răsuceşte.

Pentru a modela cu uşurinţă, olarul are nevoie de o argilă mai moale şi mai fină decât atunci când lucrează cu o roată manuală lentă, aşa că vasul trebuie ars într-un cuptor la o temperatură mare, pentru a-l face mai rezistent. Cu ajutorul roţii rapide, un olar bun poate realiza un vas simplu la un interval de circa un minut, iar vasele ies aproape identice. Odată cu apariţia roţii rapide, fabricarea vaselor a devenit o industrie, iar volumul de vase produse în Grecia şi în Roma antică este impresionant.

Îndeosebi grecii au transformat în artă meşteşugul ceramicii, cu decoraţiunile lor în negru şi, mai târziu, în roşu. Însă, pentru vesela destinată uzului zilnic, obiectele de ceramică păreau mai degrabă ieftine şi grosolane comparativ cu cele din sticlă şi din metal, de aceea, o lungă perioadă de timp, astfel de vase nu au fost întrebuinţate la masă. Apoi, în secolul al IX-lea, a apărut un tip de ceramică nou şi frumos în lumea islamică, o ceramică provenită din China, numită astăzi porţelan.

Porţelanul se fabrica deja de ceva vreme în China, însă a atins perfecţiunea sub dinastiile Sui şi Tang (581–907 d.Hr.). În loc să aibă o textură zgrunţuroasă, groasă, mată şi opacă, această ceramică chinezească sau porţelan era albă, netedă şi atât de delicat de fină şi de translucidă, încât se putea vedea umbra băuturii înăuntru. De asemenea, suna foarte frumos la atingere.

Porţelanul chinezesc a atins o perfecţiune inimaginabilă în timpul dinastiei Ming (1368–1644), atunci când a apărut decoraţiunea distinctă albastru cu alb, atât de asociată porţelanului chinezesc. În secolul al XVI-lea, în timpul dinastiei Ming, europenii au văzut pentru prima dată o astfel de ceramică, deoarece devenise cunoscută în Anglia. Ei au fost atât de captivaţi de frumuseţea ei, încât şi-au propus imediat să o imite.

Cu toate acestea, secretul chinezilor a fost greu de aflat. Datorită aspectului ei translucid, olarii europeni credeau că o pot realiza amestecând praf de sticlă în argilă. Această formulă părea destul de asemănătoare, însă era mai moale şi mai groasă, aşa că, inevitabil, avea un aspect mai aspru.

Olarii englezi au adăugat pudră de os pentru a o întări şi au creat porţelan pe bază de os, care, deşi era atrăgător, nu se compara cu delicateţea şi frumuseţea porţelanului chinezesc.

Abia în anii 1760, olarii francezi şi englezi au descoperit ceea ce făcea porţelanul chinezesc atât de special. Acesta conţinea două substanţe cunoscute după numele lor chinezeşti drept kaolin (o argilă albă foarte fină) şi petuntse (o piatră care se lichefiază la temperatură mare şi formează o sticlă naturală).

După ce au descoperit ingredientele, aceştia le-au importat mai întâi din China, apoi au observat că granitul şi caolinul local sunt aproape la fel de bune. De atunci, producţia de ceramică s-a schimbat semnificativ.

Acum, foarte puţine obiecte se mai realizează la roata olarului. În schimb, acestea sunt fabricate la scară industrială prin diverse procese automate, cum ar fi modelarea granulată, care presupune presarea argilei în forme în timp ce este semitare şi granulată.

Majoritatea farfuriilor din producția de masă sunt fabricate astfel. Deşi este implicată prea puțină artă sau pricepere în producţia unei serii masive de ceramică vândută în magazine, ceramica produsă în fabrică este atrăgătoare şi îşi îndeplineşte foarte bine utilitatea, iar ceramica manuală de înaltă calitate se mai găseşte încă de vânzare.

Între timp, ceramica se poate dovedi materialul-minune al secolului. Pentru majoritatea oamenilor, ceramica, atunci când nu constituie opere de artă scumpe, este un material pentru baie şi bucătărie. Însă tehnologia ceramicii a evoluat în scopuri diverse, de la scuturi antibombă pentru aeronave până la motoare cu eficienţă ridicată pentru maşini.

A apărut chiar şi o ceramică specială pentru a înlocui părţi ale corpului. Poate că expresia „picioare de lut“ ar putea deveni într-o zi adevărată la propriu.

50 de idei geniale care au schimbat omenirea – John Farndon. Traducere Grall Soft. Editura Litera, 2012