Icoana face din viața unui credincios o liturghie interiorizată și continuă

0
27

icoanaNumai Dumnezeu este Sfântul; făptura nu este sfântă decât în mod derivat, prin împărtășire. În Biblie, noțiunile de „sfânt” sau de „sacru” implică o relație de apartenență totală la Dumnezeu și, în această calitate, o punere deoparte. Lucrarea transcendentă retrage o ființă din condițiile profane și o sfințește ca receptacul pur al unei puteri sau al unei prezențe. Astfel, „acest loc este sfânt” (Exod 3,5) prin prezența lui Dumnezeu, cum era sfântă partea templului în care se găsea chivotul Legii, cum sunt sfinte „Sfintele Scripturi”, căci ele dau mărturie despre prezența Cuvântului în cuvintele lor, după cum toată Biserica este sfântă, căci Hristos vorbește și ni se dă ca hrană în ea. Orice botezat este „părtaș dumnezeieștii firi”, părtaș la sfințenia lui Dumnezeu; el este sfânt pentru că participă la cele sfinte, se împărtășește de cele sfinte în Sfânta Euharistie. Din unicul izvor dumnezeiesc – „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt” (I Petru 1, 16) – decurg toate sfințirile și orice consacrare prin participare. Ele produc o „deprofanare” chiar în ființa acestei lumi. În timpul slujbei de sfințire a unei icoane, preotul o scoate din planul artistic, o pune între cele sfinte, încercând-o cu o funcție liturgică. Forma sa plastică nu este decât o condiție pentru a-și exercita slujirea sacramentală.

Formele arhitecturale ale unui templu, frescele, icoanele, obiectele de cult nu sunt pur și simplu adunate ca niște piese de muzeu, ci, precum membrele unui trup, ele trăiesc aceeași viață tainică și sunt integrate în Taina liturgică. Acesta este chiar esențialul; nu putem înțelege niciodată o icoană în afara acestei integrări. În casele credincioșilor, icoana este așezată sus și în locul care domină încăperea: ea conduce privirea în sus, spre Cel Preaînalt și unicul necesar. Contemplarea rugătoare traversează oarecum icoana și nu se oprește decât la conținutul viu pe care-l exprimă. În funcția sa litugică, simbioză între sens și prezență, icoana sfințește natura; dintr-o locuință neutră ea face o „biserică de familie”, din viața unui credincios ea face o liturghie interiorizată și continuă. Un vizitator, intrând în casă, se pleacă în fața icoanei, primește privirea lui Dumnezeu și apoi îl salută pe stăpânul casei. Începem prin a-L cinsti pe Dumnezeu și după aceea vine cinstea arătată oamenilor. Țintă, niciodată element de decor, icoana centrează întregul interior pe strălucirea care vine de dincolo și care se dăruiește fără părtinire.

La fel, la toți cei care trec pragul unei biserici ortodoxe sunt frapați de puternica senzație de viață fără sfârșit. Chiar și când nu sunt slujbe, totul este în așteptarea Sfintelor Taine, totul este însuflețit și încordat spre Cel ce vine să Se dăruiască drept hrană.

Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția Răsăriteană, Paul Evdokimov

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ