„Gura grăiește din prisosul inimii”

0
207

Inima este organul corpului care face să circule sângele. Aceasta nu este numai sediul afecțiunilor, ci și locul și centrul vieții spirituale (Matei 13, 15). Termenul folosit în Noul Testament are mai ales sens figurat, cu multe semnificații și sub diverse aspecte. Se zice că inima are ochi care pot vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8) și cugetă „ochii inimii” (Efeseni 1, 18). Ea crede spre mântuire și este locaș al Domnului sau al diavolului. Se vorbește și de „inima pământului” adică mormântul în care a stat mort trupul Fiului Omului trei zile.

inimaInima omului, făptura Creatorului, a fost dintru început locașul lui Dumnezeu, după care, prin păcatul neascultării, a devenit sălaș al vicleanului diavol; acesta l-a amăgit pe om și i-a întunecat mintea ca să nu priceapă cu inima, făcându-l să urmeze „poftele inimii” (Romani 1, 21-24). De la acest fapt se vorbește de „cugetele rele ale inimii”, de faptele cele rele care ies din inima omului și de comoara cea rea a inimii lui; căci „omul rău scoate cele rele din comoara cea rea a inimii lui” (Luca 6, 45), căci „din prinosul inimii grăiește gura” lui. Când Sfântul Apostol Petru mustră pe Anania și pe Safira, le zice: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhul Sfânt și să dosești din prețul țarinei?” (Fapte 5, 3).

Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, a venit în lume pentru ca prin opera și jertfa Sa pe cruce „să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8), să „alunge demonii din oameni și din inimile lor” (Luca 11, 20). El avea să-i izbăvească pe oameni din robia diavolului, a păcatului și a morții și să le curățe inimile de întinăciunea păcatului, prin sângele Său (Matei 26, 28). În felul acesta, Dumnezeu Cel în Treime devine iarăși Stăpânul omului, iar inima omului redevine locașul Său prin harul înfierii și prin „dragostea Sa revărsată în inima lui” (Romani 5, 5); ori, prin „duhul Fiului Său trimis în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte” (Galateni 4, 6). Odată cu aceasta omul se luminează la minte și la inimă; cel care devine „templul lui Dumnezeu și al Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 16), „sfințește pe Hristos în inima sa” (I Petru 3, 15). Inima omului, curățită prin sângele Domnului și sfințită prin harul Lui din botez, „crește și se întărește prin har” (Evrei 13, 9). De acum, inima nu se mai teme și nu se mai tulbură de nimic, având pacea de la El și trăind în pace cu toți, „ca roadă a Duhului”. Domnul fericește pe cei cu inima curată, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Se vorbește și despre „cugetele sau gândurile inimii” care pot fi bune sau rele, după cel ce sălăsluiește în inima omului, „căci gura grăiește din prisosul inimii” (Matei 12, 34). Dumnezeu cunoaște inimile oamenilor, iar inima devine ca o carte scrisă.

În inima omului stă scrisă legea conștiinței morale, nescrisă, că „nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură spurcă”: cugetele rele, vicleniile, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, înșelăciunile, pizma, hula, trufia etc.

Inima omului osândește sau apără, se întristează sau se bucură și „arde” se încălzește la cuvântul Domnului sau uneltește sfaturi, planuri viclene. Dar Domnul Hristos va lumina cele ascunse ale întunericului și va vădi sfaturile inimilor. Hristos este iubit din toată inima și din tot cugetul și din toată virtutea și tot așa aproapele. Inima este și izvorul credinței și al mântuirii (Marcu 11, 23): „Că de vei mărturisi gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui”. „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Romani 10, 9-10). Inima urcă spre cele cerești. „Agonisiți-vă comoara în ceruri…Căci unde este comoara voastră (nepieritoare), acolo va fi și inima voastră” (Luca 12, 33-34).

Mihai Parfeni

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ