Grădina mea cu flori îmi predă lecţii de bucurie sfântă

0
87

Mi-e dor de bucurie, de fericire, de lumină sufletească.
Mi-e dor, sufletul pe aripi de nori din vise să plutească.
Mi-e dor să îmi fie în inimă şi suflet minunată primăvară.
Mi-e dor să-mi fie în suflet soare, cum e acum afară

Vreau să-mi alin doruri arzătoare ce dor, să mă trezesc la viaţă
Și pașii mi se îndreaptă spre grădinița înveşmântată în verdeaţă.
Mă însoţeşte un vânticel călduţ ce-mi flutură prin păr, poznaş
Şi un motănel cu blană gălbuie, un pic grăsuţ, dar tare drăgălaş.

Cu Martinel în braţe, din scrânciobul ce mă leagănă liniştit,
Privesc hipnotizată la frumuseţea celestă a grădinii mele.
Mă minunez cât de superbă este acum, când toată a înflorit
Şi simt zâmbind, cât de mândră e îmbrăcată în straiele sale.
În straiele noi, de Doamne, cu iubire sfântă şi dărnicie, dăruite,
În straiele regale ce trezesc admiraţia, în straiele viu colorate.

Pe un umăr al acestor straie, lalele de soare sunt magnific pictate.
Pe celalat umăr sunt desenate artistic, lalele de foc, însângerate.
Pe poale sunt minunat zugrăvite, superbe flori albe și mov de liliac,
Iar de pe cingătoarea fină, îmi zâmbește timid, un portocaliu mac.
În dreptul inimii o rară floare: Căndeluța Maicii Domnului e divin brodată.
Privesc l-aceste straie ţesute de mâini cereşti şi sunt pur şi simplu fascinată.
În lungile cosițe, grădina mea și-a împletit delicați stânjenei liliachii.
Trena-i lungă şi elegantă e pictată cu plăpânde lăcrămioare și albe frezii.
Pe umeri și-a aruncat săgalnic un șal croşetat cu flori de păpădii aurii.
Să nu-ţi înveşmânţi sufletul în bucurie, e imposibil, privind aceste minunăţii!

Privesc vinovată spre Cer şi Îi cer cu ochii umezi, iertare lui Doamne.
Îi cer iertare, fiindcă las tristeţea şi nefericirea să-mi fie bune prietene.
Îi cer iertare, pentru că mă îndoiesc uneori de milostivirea, iubirea şi grija Sa.
Îi cer iertare, fiindcă cred că sunt pentru El, mai puţin preţioasă decât grădina mea.

Îi cer iertare, fiindcă nu trăiesc orice clipă a vieţii cu credinţă şi bucurie.
Îi cer smerit iertare, fiindcă nu-L las să fie mereu, Grădinarul sufletului meu.
Îi cer iertare, fiindcă nu-I sunt recunoscătoare pentru toţi talanţii dăruiţi, mie.
Îi cer iertare, fiindcă uit cu multă nesimţire de El, de Creatorul Dumnezeu.

Şi nu-I mulţumesc în fiecare clipă, pentru darul vieţii, pentru binecuvântări infinite,
Pentru că aici, în grădina mea, pot vedea atâta frumuseţe, pot asculta triluri celeste.
Pot simţi cum mă învăluie suav, parfum îmbătător de flori îmbobocite sau înflorite.
Pot simţi pe obraz, mângâierea caldă şi tandră a razelor timide de soare – fire aurite.

Privesc vinovată spre Cer şi-L rog pe Doamne să mă ajute să-mi însuşesc lecţiile naturii.
Privesc spre Cer, îmi cer iertare şi simt că Doamne-Doamne mă îmbrăţişează cu braţele iubirii.
Privesc spre Cer şi simt cum sufletul mi se înveşmântă în haine de bucurie şi recunoştinţă.
Privesc spre Cer şi nu mai simt decât un dor de Doamne, ce mi-a cuprins adânc întreaga fiinţă…

Cristina Toma