Ghizii invizibili din Carpaţi. Oamenii care ne arată calea cea bună | FOTO

0
230

imagesMă aflu într-o mașină alături de trei montaniarzi și ne îndreptăm rapid spre Tălmaciu, o localitate sibiană de unde vom porni ascensiunea spre cabana Prejba din Munții Lotrului. Mașina în care stăm a fost, inițial, destul de încăpătoare. Acum e ticsită de bagaje și de materiale de construcție: în portbagaj sunt 15 kilograme de vopsea, unelte și găleți, iar câțiva rucsaci au fost izgoniți de-acolo pe bancheta din spate, de unde se înalță până la caroserie. Nici nu mai reușesc să o văd pe colega mea din dreapta. „Comunicați prin SMS-uri”, ne zice Florin. 

După oprirea într-o curte plină de containere din parcul industrial Ploiești vine o altă aprovizionare, la Brașov, cu ulei, sfoară și pungi. Florin scoate o listă de cumpărături și i-o întinde copilotului, Andreea Bălbărău, voluntară în Asociația Montană Carpați: „Găleți am luat, bifează-le!”. Treptat, punctele de pe listă sunt bifate: vopsea, găleți, sac de rafie, bormașină …

Între două bifări și-o glumă („Mai avem nevoie de o mașină! Care e culmea aglomerației? Să meargă șoferul pe scară”), Florin vorbește la telefon despre benzină, nisip, piulițe, șurubelnițe și un sac de 40 de kilograme: „Am luat ciment. Fă un calcul câte săgeți avem și dacă o luăm în două direcții. Eu nu am decât o bormașină. Chei am, am patent”.

Când eram la școală nu-mi amintesc să ne fi vorbit cineva, vreodată, despre voluntariat. La facultate îmi ocupam tot timpul cu învățatul, iar în ultimii ani mi-am spus mereu că sunt prea prinsă cu alte treburi. Așa că nu am făcut niciodată voluntariat până la 29 de ani. În momentul în care l-am cunoscut pe Florin Fratu de la Asociația Montană Carpați, experiența mea ca voluntar era zero. Mi-a spus că nu am să scap fără să dau o tură cu ei prin munți, într-o misiune de remarcare a traseelor turistice din țară. Așa am ajuns ca, pe la sfârșitul lunii mai, să mă înscriu ca voluntar într-o acțiune de refacere a unor drumuri turistice din Munții Lotrului, din zona cabanei Prejba, și să petrec patru zile alături de voluntarii AMC.

Trasee turistice uitate, cabane în ruină

Povestea cabanei, precum a multor altor cabane și refugii din Carpații românești, nu este prea veselă. De la domnul Ilie, fost cabanier la Prejba până în ’88, am aflat că locul a cunoscut vremuri mai bune. Dacă aș fi vrut să vin la o cabană plină de viață, ar fi trebuit să vin acum două decenii, când aici soseau zeci de elevi. Seara, la foc, recitau poezii sau cântau la chitară. Ilie a fost cabanier la Prejba din tată în fiu și își amintește că aici și-a crescut fetița. Niște scări coborau până la izvorul din apropiere, iar dintr-un difuzor montat pe fațadă se revărsa muzica anilor ’70-’80.

Difuzorul e și acum agățat la locul lui, dar nu mai funcționează. Scările au dispărut, la fel și paturile și o bună parte din restul de mobilă, făcând loc șoarecilor care mișună prin încăperile ruinate în căutare de mâncare. Proiectul unui fost administrator de a construi o sală la subsolul clădirii a eșuat total, iar acum sub jumătate din cabană se cască periculos o groapă imensă ce-ar putea înghiți ușor vreo două mașini mai mici. Fosta casă a oamenilor muntelui seamănă acum cu un bătrân ramolit în care nu prea ai mai avea încredere că te-ar putea ajuta la greu.

Ca să treacă râul, voluntarii au așezat un buștean peste el. Foto: Andreea Dogar

Florin mi-a explicat că, în prezent, traficul de turiști prin zonă este „absolut nesemnificativ”: “A scăzut traficul pentru că nu mai e cabana. Mai demult veneau turiști din Sibiu, Cisnădie, Tălmaciu – era cabana principală pentru toți locuitorii din aceste orașe. Sașii erau obișnuiți cu mersul pe munte. Ei mergeau aici și la Suru (cabană din Munții Făgăraș – n.r.). Cabana d-aia are 80 de locuri pentru că era și cerere pe măsură. La ea ajung 6 trasee. Practic, era un nod puternic. Decăderea a apărut imediat după Revoluție, când sașii au plecat în Germania. Și după ’90 toată lumea găsea să facă și alte chestii decât să meargă la munte: baruri, discoteci, business-uri. Decăderea a fost la nivelul întregii țări”.

Zona este acum semi-necunoscută, dar are un potențial uriaș pentru schi de tură sau pentru trasee de mountain bike, crede Florin.

Tocmai împotriva acestei decăderi a infrastructurii turistice luptă voluntarii din Asociația Montană Carpați. România are în jur de 12.000 de kilometri de trasee turistice marcate. Însă unele dintre ele nu au mai fost refăcute de 40 de ani, de când prin anii ’70 Organizația Națională a Pionierilor a desfășurat acțiunea națională numită “Asaltul Carpaților”.

De-atunci, trasee celebre precum cele din Făgăraș, Retezat sau Rodnei s-au bucurat de o atenție sporită, însă zonele montane mai puțin bătute de turiști au rămas cu marcajele, panourile și indicatoarele fixate în comunism. Iar în 4 decenii vopseaua se șterge, indicatoarele ruginesc până când nu se mai înțelege nimic din textul inițial, uneori chiar și potecile dispar odată cu pădurea.

Soarele apune dincolo de munți. Foto: Andreea Dogar

Remarcarea, o gură de oxigen pentru bătrânele trasee

E sâmbătă dimineața, e înnorat, dar niciunul dintre cei 20 de voluntari nu vrea să rămână la tabără ca să aibă grijă de bagaje și de materiale. Toți vor să plece la muncă, pe munte. E propusă o tragere la sorți, dar până la urmă doi dintre ei sunt de acord să stea la corturi.

Din pădure se aude o drujbă. E Emi, unul dintre voluntari, care a plecat să taie câțiva copaci uscați ce vor fi transformați în stâlpi indicatori. Florin îmi spune că stâlpii din lemn, spre deosebire de cei din metal, nu sunt furați. O bună parte din infrastructură ar rezista mai mult dacă nu ar primi un mic ajutor din partea oamenilor. „La ploaie rezistă, nu rezistă la măgari”, spune el despre autocolantele lipite peste săgețile indicatoare.

Florin distribuie vopsea, diluant, mănuși, chei, patenți, cârpe de șters, bomfaiere, perii și indicații: „Distribuiți astea. Deci v-ați luat de ploaie, frontala, de mâncare?”.

Un șantier din vârful muntelui diferă mult de unul urban. E foarte important să fii organizat: aici, pentru două piulițe uitate la cort, fără de care nu poți să montezi un indicator, poți să faci un drum de 7 ore dus-întors. De fapt, nici nu mai merită să-l faci deoarece ziua e pierdută.

Ne împărțim în trei grupuri. Cea mai grea misiune o are mica echipă alcătuită din Emi și Radu: băieții trebuie să găsească vechea potecă de pe traseul cu marcajul „triunghi roșu”, acum șters în cea mai mare parte. „Echipa albastră” va reface ruta cu triunghi albastru: în mare parte, traseul se suprapune cu un drum forestier cu ogașe uriașe, adânci de un metru și jumătate.

Eu nimeresc în „echipa roșie”, reponsabilă de traseul „cruce roșie” de pe Valea Sadului. Florin îmi explică ce avem de făcut: trebuie să pictăm copacii cu marcajul specific și să înfigem vreo 7 copaci cu rol de stâlpi indicatori în zonele neclare și în poienile unde nu ai ce să vopsești: „La intersecția a două culmi, o prietenă care se orientează bine s-a rătăcit, înseamnă că acolo e o problemă. Trebuie să o depistăm”.

Călin cioplește un trunchi ce va deveni stâlp indicator. Foto: Andreea Dogar

Donație pentru munți: găletușe de iaurt

Băieții pornesc la drum cu trunchiurile de copaci pe umeri, fetele cară găletușe de iaurt pline cu vopsea. Ca să aibă bani pentru remarcările de peste vară, asociația încearcă să strângă bani din sponsorizări și din donații. Uneori, donațiile nu vin sub formă de bani, dar acest lucru nu le face mai puțin valoroase: de exemplu, o doamnă din Pitești le-a dat 20 de găleți de smântână pe care le-a strâns cu grijă timp de mai multe luni.

Reabilitarea traseului de pe Valea Sadului a început încă de anul trecut, când voluntarii Asociației Montane Carpați au făcut grosul muncii: au montat stâlpi indicatori metalici, au tras prima rundă de marcaje pe copaci, au înlăturat copacii doborâți peste drum și au tăiat crengile care blocau poteca. Începutul a fost extrem de greu deoarece nu mai găseau poteca, îmi povestește Florin: „Trei inși am căutat o jumătate de zi”.

În pădure, la prima intersecție de poteci, dăm peste un stâlp indicator cu o săgeată în vârf. E atât de ruginită încât abia se mai înțelege ce scrie pe ea: „1/2 Ore / Stunden”. E doar una dintre zecile de dovezi care ne arată cât de multă nevoie au munții României de ajutorul voluntarilor. Plăcuța scrisă și în limba germană – care arată că drumul spre Prejba din acel punct durează o jumătate de oră („stunde” înseamnă „oră” în germană) – e o mărturie din „epoca” despre care vorbea Florin, aceea în care sașii nu plecaseră din zonă și străbăteau frecvent munții.

Săgeata e șubrezită și e suficient să o atingi puțin cu degetul ca să arate într-o direcție greșită. „Are vreo 40 de ani cel puțin”, îmi zice Florin.

Mihaela reface marcajul Cruce roșie. Foto: Andreea Dogar

În timp ce voluntarii pun pe stâlp un nou indicator, eu primesc în grijă vopseaua albă și încep să fac marcaje: pătrățelele albe care înconjoară crucea roșie. Colegii îmi arată cum se folosește pensula cât mai eficient, fără să împrăștii vopsea pe trunchi: o înmoi o singură dată în găleată, apoi trasez o dungă în jos, întorc pensula și întăresc banda cu încă un strat de vopsea, de această dată de jos în sus. Unii arbori au trunchiuri fine, iar vopseaua se întinde frumos peste ele, alții sunt foarte scorțoși și am mult de furcă.

Arborii pe care punem marcajele trebuie aleși cu foarte mare grijă. În primul rând, este obligatoriu ca un copac marcat să se vadă foarte ușor din drum, nu să fie cocoțat mult deasupra potecii, pe versant. În al doilea rând, semnele turistice trebuie vopsite frontal pe arbore, nu în lateral, astfel încât să se vadă clar de pe traseu.

„Tăiam crengi cu cortul, cu rucsacul și cu tot calabalâcul în spate”

Ieșim din pădure și ajungem într-o poiană largă, de unde peisajul se deschide în trei părți. Se văd cu ușurință Sibiul, Cisnădie, sate din mărginimea Sibiului și creasta principală a Munților Lotrului. Aici avem de înfipt în pământ vreo 4-5 stâlpi din lemn. Mihai este cel care trebuie să sape găurile în pământ, cu ranga. „Vezi că la un moment dat începe să se audă chinezește”, îi zice în glumă Florin. Între timp, copacul-stâlp este rașchetat cu o perie aspră ca să îi cadă scoarța (dacă nu e dată jos, scoarța va cădea mai târziu, cu tot cu vopsea). Însă unii copaci sunt foarte greu de curățat: trebuie să-i rașchetezi vreo 15 minute și tot nu le cade toată coaja. Apoi, copacul este înfipt în groapă, iar baza este fixată cu pământ și cu lespezi de piatră. La final, fetele vopsesc noii stâlpi: o bandă albă, una neagră, de jos până sus, inclusiv în vârf, ca să îi apere de ploaie.

Coborâm, intrăm iarăși în pădure, iar poteca se transformă încet-încet într-un drum forestier rupt de TAF-uri (tractoare articulate forestier), care arată de parcă ar fi trecut pe-aici un întreg convoi de tancuri cu șenile. Pe-aici e foarte greu să marchezi un traseu: de-o parte și de alta a drumului nu sunt copaci groși, iar dacă înfigi un stâlp pe marginea drumului riști să fie doborât cât de curând de TAF-uri. Așa că trebuie să inovezi, să te descurci: când nu ai copaci, vopsești pietre, când copacul are scoarța acoperită de mușchi, rașchetezi stratul verde. Acum, băieții folosesc un ciot de copac și un mesteacăn – cu siguranță mai bine înfipți în sol decât stâlpii – pe care îi vopsesc în alb și negru.

Voluntarii vopsesc un stâlp în alb și negru. Foto: Andreea Dogar

La întoarcere pornim pe același drum, doar că acum îl urcăm. Îmi dau seama că munca de voluntar nu e deloc ușoară, chiar dacă ai crede că lucrând la munte, într-un peisaj superb, munca trebuie să fie o plăcere: în afară de bagajul din spate, am de cărat găleata cu vopsea și pensula și e destul de dificil să urci când nu ai mâinile libere și când trebuie să te oprești din loc în loc pe traseu ca să vopsești copacii.

Te murdărești de pământ pe haine, pe degete de vopsea, încerci să te ții de câte-o rădăcină mai zdravănă la urcare, te afunzi în frunze până la genunchi, te urzici, ba ți-e frig, ba ți-e cald, ba te îmbraci, ba te dezbraci. E o muncă dificilă de peste 8 ore pe zi, începută dimineața la 10, terminată seara la 20.30. În total, până la finalul zilei, echipa noastră a montat vreo 6-7 stâlpi, pe o distanță de 10 kilometri și o diferență de nivel de 1.000 de metri.

Chiar și așa, mulți ar prefera această muncă. Un voluntar de anul trecut a mers cu AMC la remarcări, în ideea de a sta doar un weekend, de sâmbătă până duminică. „Băi, parcă tu trebuia să pleci”, i-a zis Florin luni. Deja avea o mulțime de apeluri nepreluate. „Păi nu mai plec că îmi place”, „Păi te dau ăștia afară”, “Să mă dea”. A plecat abia după o săptămână, după ce între timp își dăduse demisia prin telefon.

„Vreau să fac și eu ceva pentru munții ăștia”, Corina, voluntară în Munții Lotrului alături de AMC

La finalul zilei aflăm de la Ioan că remarcarea a fost ușoară față de cea din Munții Vrancei: „Eu, care am mai fost la remarcări, vă pot spune că asta a fost ușor. În Vrancea a fost foarte greu. Trebuia să le faci ca lumea că altfel te pierdeai tu. Tăiam crengi cu cortul, cu rucsacul și cu tot calabalâcul în spate. Erau crengi crescute, tufe, nu vedeai nimic”. Înainte ca Florin și voluntarii AMC să ajungă în Vrancea, traseele montane de-acolo nu mai fuseseră remarcate de vreo 4 decenii.

Poveștile spuse la foc se prelungesc până târziu în noapte. Foto: Andreea Dogar

„N-am fost deloc la munte 10-12 ani. Nici în glumă nu mă mai gândeam să ajung”

Florin a împlinit anul trecut 50 de ani, dar ceva tineresc se desprinde din mai toate lucrurile pe care le face sau le spune. Îmi imaginez că muntele – a străbătut peste jumătate din traseele montane din România – a fost cel care l-a păstrat în forma excelentă. Născut în orașul Făgăraș, aproape de munții pe care îi vedea de fiecare dată când deschidea fereastra, a făcut prima traversare a crestei Făgărașului la 8 ani, alături de tatăl său.

Când merge pe munte, îmbrăcat în tricoul său portocaliu – culoarea Asociației Montane Carpați – cu mâna înfășurată într-o eșarfă și cu busola atârnată la gât, spune mereu bancuri, povești de prin munți („I-am mai trimis pe unii undeva și s-au întors noaptea. Ei stăteau la ocazie așa: unul cu ranga în mână, celălalt se scărpina cu toporul în cap”) sau dă sfaturi: cum să pășești în zig-zag, întors puțin pe-o parte, cum să cazi corect, cum să te lași pe burtă și să te ții cu mâinile de ce apuci în caz de pericol. Poate să vorbească ore în șir despre munți, picioare de munți, culmi, trasee cu nume de tot soiul.

Dar cel mai mult cred că îi place să pună întrebări-capcană: „Știi ce este șanțul ăla? Ai trei încercări” sau „De ce crezi că s-a crăpat în două copacul ăsta? Ai trei șanse”. Așa mi-a atras atenția asupra unor tranșee din război care brăzdau o creastă secundară a Munților Lotrului, pe care altfel nu cred că le-aș fi observat vreodată. Tot de la Florin am aflat că un copac crăpat de jos până sus nu a fost trăsnit, nici atacat de un urs, ci că seva din el a înghețat din cauza frigului, mărindu-și astfel volumul, iar copacul a plesnit din cauza presiunii interioare.

Ca lider de grup, Florin știe când să îi laude pe voluntari, când să îi îndemne să își pună mințile la contribuție, iar când detectează timpi morți, ia imediat măsuri împotriva lâncezelii: „Voi care stați degeaba, ia mai dați o fugă până în vale, poate mai sunt copaci de adus”.

Florin Fratu organizează acțiunile de remarcare ale AMC. Foto: Andreea Dogar

Însă o bună parte din viață a petrecut-o la Tulcea, departe de munți, oraș în care a avut o firmă de servicii în electronică și comerț. Pe-atunci lucra atât de mult încât nu a mai ajuns pe munte timp de peste un deceniu: „N-am fost deloc la munte 10-12 ani. Nici în glumă nu mă mai gândeam să ajung la munte. Îmi imaginam că n-ar fi timp. Greșeam, de altfel. Plecam dimineața la 5 de acasă și mă întorceam noaptea la 12. Nu aveam timp să fac nimic nici cu colegii, nici cu familia”.

În momentul în care s-a apucat de fotbal a înțeles că, de fapt, avea timp: „Prietenii și colegii de serviciu mi-au spus să vin la fotbal. Aveam aproape 40 de ani. Cum să mai joc eu fotbal? Și m-am trezit la 37 de ani legitimat la un club. La 4 după-amiaza mă întrebau „Veniți la fotbal?”. În 3 din 5 cazuri mergeam cu ei. Găseam 3 ore pe zi pentru asta. Și-am făcut socoteala: „Da’ de unde am eu timpul ăsta liber?”. Timpul liber e o chestie pe care ți-o faci”.

După fotbal, a regăsit și muntele, când cei trei copii ai săi au început să îl scoată în natură: „Am început să merg cu copiii, apoi am mers singur”.

În urmă cu trei ani s-a mutat în București, iar rolul pe care îl juca în Asociația Montană Carpați a devenit cu timpul o slujbă adevărată: „Asociația nu putea să devină importantă dacă continua să se bazeze pe voluntariatul de seară. Am întrebat conducerea asociației dacă ar fi de acord să fac treaba asta. Și m-am ocupat din ce în ce mai mult”.

Acum, toată vara este pe munte, la remarcări. Ar putea părea meseria ideală, dar Florin îmi spune că nu e chiar așa: „Vezi oameni. Dar îi vezi ca responsabilități, nu ca în concediu”.

Poieniță în Munții Lotrului. Foto: Andreea Dogar

În misiune: Unde este poteca din Făgăraș?

În ultima zi schimbăm munții. Alături de trei voluntari și de Florin, plec spre Valea Oltului, într-o altă misiune: noua noastră sarcină este să găsim un fost traseu turistic care urca odată spre creasta principală a Făgărașilor. Traversăm râul pe un pod de cale ferată din apropierea localității Câineni de pe valea Oltului. De-aici, de pe acest picior de munte din stânga apei, începea odată un traseu marcat cu bandă roșie care urca până în creastă. Dar acum ne chinuim mult ca să găsim intrarea corectă în pădure.

Florin este cel care vede, până la urmă, o gaură în peretele verde și dă într-adevăr peste o potecă. Însă după ce mergem 15 minute pe ea, drumul începe să coboare tot mai mult, până ajungem iarăși la nivelul Oltului: Florin mă avertizase de la bun început că aici „e rost de rătăcire”. Un pescar ne transmite că drumul nu duce pe munte.

Părăsim poteca, ajungem iarăși la calea ferată și intrăm în pădure prin alt loc, dar cărarea se înfundă rapid într-un afluent la Oltului. Florin își sună prietenii aflați în fața calculatorului și, după discuții lungi, se lămurește: prima potecă era cea corectă, doar că la un moment dat ea ar fi trebuit să urce, nu să coboare.

Ne întoarcem și luăm iar la pas cărarea. „Toată lumea cu ochii după o bandă roșie pe fond alb”, ne zice Florin. Curând, cineva vede o dungă roșie ștearsă pe un copac. Dar cărarea care trebuia să urce spre vârful piciorului de munte nu mai există. Nu mai există deoarece toată vechea pădure a fost tăiată, iar în locul ei a crescut una nouă, prin care nu au mai trecut turiști de foarte mult timp.

Așa că urcăm muntele pieptiș, nu pe curbă de nivel. Este un urcuș cumplit, unde cu greu găsești un loc plan pe care să te odihnești fără să simți că ești în pericol să te dai de-a dura până în vale. Ne ținem de smocuri de iarbă, de copaci, urcăm în patru labe prin plante lipicioase care aproape că ne leagă picioarele. De vreo două ori reușim să ne odihnim pe o porțiune plată care seamănă izbitor cu un fel de potecă. Cel mai probabil este un rest din vechea cărare turistică ce traversa muntele, dar este vizibilă doar pe câțiva metri, după care din nou se înfundă în munte, iar urcușul redevine dificil.

Dar asta înseamnă că suntem pe drumul cel bun, că pe-aici trecea într-adevăr, odată, o potecă. Ajungem pe creasta micului munte iar pe-acolo întâlnim alte însemne lăsate de turiști. Distingem un „2002 … EȚU” pe un arbore, pe scoarța altuia textele „P C Cioban 1091” și „ELA”. „N-avea cine să scrijelească copacii decât turiștii”, ne zice Florin. Suntem într-o zonă care nici măcar nu mai este inclusă în hărțile actuale cu trasee montane deoarece nu mai este umblată. Însă prin anii ’80 se regăsea în broșura „Munții noștri”. 

Abia am terminat de urcat un picior de munte, că în fața noastră începe să crească unul nou, și mai înalt. Eu abandonez lupta, iar Florin rămâne cu mine. Dar ceilalți 3 voluntari merg mai departe în recunoaștere și iau cu ei GPS-ul ca să înregistreze coordonatele geografice ale traseului. Cu cât vor avea mai multe informații adunate în această misiune, cu atât le va fi mai ușor la vară, când voluntarii vor veni din nou aici, de această dată pentru a reconstrui, aproape de la zero, un traseu turistic.

Bagajele voluntarilor, aliniate în satul Tălmăcel, la finalul acțiunii. Foto: Andreea Dogar

De ce acest efort uriaș de a reface toate traseele uitate ale Carpaților?

Eu nu am rezistat o zi completă pe traseu, așa că nu pot decât să îmi imaginez dedicația, ambiția și tăria voluntarilor care vor reface, la un moment dat, aceastră veche rută a iubitorilor muntelui, căzută între timp în uitare: vor bătători o nouă cărare, vor da la o parte arborii doborâți de furtuni ori de bătrânețe, vor tăia crengile care blochează poteca.

Chiar și după refacere, probabil că turiștii nu vor năvăli pe această rută, dar Florin ține foarte mult la ea: este o porțiune de traseu cu bandă roșie (tradițional, banda roșie marchează traseul de creastă principală într-un lanț muntos). Fără acest segment, ar rămâne o bucată nemarcată, iar traseul care unește toate crestele principale ale munților României ar fi incomplet.

În depărtare se vede creasta principală a Munților Lotrului. Foto: Andreea Dogar

Până la urmă, cineva s-ar putea întreba de ce acest efort uriaș de a reface toate traseele uitate ale Carpaților? Răspunsul vine dintr-o povestioară pe care mi-a istorisit-o Florin. Anul trecut, în august, câțiva voluntari ai asociației făceau marcaje în zona cabanei Suru. La întoarcere, au găsit un om în hipotermie, îmbrăcat în tricou și în pantaloni scurți. Avea de toate la el: cort, rucsac, haine groase, sac de dormit. Dar era noapte, ceață, abia se vedea la 2 metri distanță, vremea se răcise foarte tare, iar bărbatul nu mai apucase să se îmbrace.

Voluntarii au pus pe el hainele lui și ale lor. Nu puteau să-l care deoarece avea mult peste 100 de kilograme. Au vorbit cu el, au reușit să-l trezească. Până la urmă, omul s-a sculat și a pornit la drum, dar curând a căzut din nou. De această dată, voluntarii l-au sprijinit cu picioarele ca să nu cadă în râpă. Salvamontiștii au ajuns la ei la 4 dimineața și l-au salvat.

Pe scurt, muntele e un loc minunat, dar și unul periculos. Cea mai mică neatenție îți poate fi fatală, la fel și o prea mare încredere în forțele proprii. Și pentru că este un mediu nesigur, unde vremea se schimbă într-o clipă, iar o culme senină se acoperă imediat de ceață, marcajele, săgețile sau stâlpii devin vitale. Un singur semn în plus îi poate arăta unui turist rătăcit calea corectă, așa cum o săgeată înclinată greșit îl poate deruta complet.

M-am întors acasă cu bășici la călcâie și bătături în palme, cu vopsea neagră pe mâini, cu febră musculară și cu amintirea urzicilor în care m-am așezat din greșeală. Dar dincolo de tot ce a fost greu, am să îmi amintesc mereu de copacii pe care i-am însemnat cu vopsea. Cu siguranță și aceste semne se vor șterge odată și-odată, dar măcar pentru câțiva ani, datorită voluntarilor Asociației Montane Carpați, turiștii care vor merge prin zona Prejba vor putea păși cu încredere pe aceste meleaguri.

Sursa: ro.stiri.yahoo.com

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ