George Enescu, “un Mozart român”. Viața și opera marelui compozitor

0
423

george-enescu-3-aniS-a născut la 19 august 1881 în comuna Liveni-Vârnav din județul Botoșani, dar a ajuns unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii. Chiar de la o vârstă fragedă criticii muzicali vienezi l-au numit pe George Enescu “un Mozart român”, fiindcă stăpânea vioara și pianul cu o maturitate și o virtuozitate neverosimile pentru un copil.

Astăzi, comuna în care a copilărit poartă numele său. A fost al 12-lea copil al Mariei Cozmovici-Enescu și al lui Costache Enescu, ceilalți unsprezece frați ai săi murind la vârste foarte fragede, scrie Agerpres.

Având ambii bunici preoți, micul Enescu a fost mereu aproape de Dumnezeu, lucru pe care de altfel l-a afirmat și în interviurile sale, când celebru fiind spunea: “Cred cu ardoare în Dumnezeu”.

Vorbind despre locurile copilăriei sale povestea că acasă, la Liveni, apoi la Caracalia, simţea că “Dumnezeu era prezent pretutindeni, aproape tangibil, chiar şi pentru un om necredincios”.

Prima compoziție, la 5 ani

În 1884, după stabilirea la Cracalia (Botoșani) a părinților săi, Enescu va studia pianul și își va confecționa singur o primă vioară. Aici va fi în contact permanent cu muzica și cu lăutarii satului. La patru ani primește o vioară și începe să cânte, la început, sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, de la un vestit lăutar din Dorohoi, Niculae Chiorul.

La cinci ani compune o primă lucrare, “Țara Românească, operă pentru vioară și pian”.

2georgeenescu8aniLa 8 ani, la Conservator

În 1886, viitorul artist îl întâlnește pe renumitul compozitor Eduard Caudella, de la Iași, care îi va îndruma primii pași în muzică, marcându-i hotărâtor destinul. Despre această întâlnire, mărturisea, într-un interviu acordat preotului Hodoroabă, în ziarul ieșean ”Opinia”, din 21 martie 1927: “…La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la el și i-am cântat așa cum învățasem după ureche. Mi-a spus că am talent și m-a trimis acasă să învăț notele. Le-am învățat de la un inginer din Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iași de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note “.

În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu se înscrie la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca Siegmund Bachrich și Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Ludwig Ernst (pian). De la J. Hellmesberger jr. va învăța și își va fixa elementele de bază ale studiului instrumentului care îl va face cunoscut mai târziu în lumea întreagă, precum și tradiția de interpretare a operelor lui Beethoven și Schubert. Director al Operei Curții de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de armonie Robert Fuchs.

La 11 ani, cu orchestra pe scena din Viena

Din această perioadă datează și primele sale interpretări, ca violonist. Astfel, la 11 ani, George Enescu a urcat pe podiumul de concert al sălii “Bösendorfer” din Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului. Pe afișul din 26 ianuarie 1892, numele său figura cu “Faust-Fantasie”, de Pablo de Sarasate, o piesă considerată mai mult de efect tehnic decât componistic.

Surprinzătoarea polivalență a lui George Enescu a fost imediat recunoscută. Ecourile vieneze au ajuns și în țară, iar de acum cronicile din gazetele străine aveau să fie reproduse periodic în ziarele românești.

Ultimul an “vienez”

Prima ieșire în afara Conservatorului a micului virtuoz a venit la 13 aprilie 1892, odată cu concertul “Fantasie”, de Henri Vieuxtemps, în compania organistului Eduard Kremser. Consacrarea micului violonist se va produce însă o săptămână mai târziu, când îl va înlocui pe concert-maistrul berlinez, Fritz Strauss, interpretând strălucit un “Capriciu”, de H. Vieuxtemps.

În 1894, considerat ultimul an “vienez”, în cadrul unui concert de binefacere, Enescu a interpretat prima parte din “Concertul pentru vioară și orchestră în mi minor”, al lui F. Mendelssohn-Bartholdy. A fost din nou menționat elogios de către cronicari. Astfel, perioada din “orașul muzicii” se încheie triumfător pentru Enescu, el cunoscând aici succesul ca interpret. Întâlnirile cu marii virtuozi și cu principalele formații europene în sălile de concert l-au îmbogățit cu noi experiențe legate de actul artistic.

266_13Își continuă studiile la Paris

Părăsind capitala Austriei, ajunge, în 1895, la Paris, unde rămâne până în 1899. Aici își va continua studiile la Conservatorul de Muzică, sub îndrumarea unor maeștri precum Jules Massenet, Gabriel Fauré (compoziție), M.P.J. Marsick (vioară).

La Paris, tânărul artist își impresionează profesorii, colegii și criticii muzicali. La 14 ani cânta la fel de strălucit la vioară, ca și la pian și era autorul mai multor “uverturi”. A fondat, tot aici, un “Trio instrumental” (1902), alături de Alfredo Casella și Louis Fournier, și cvartetul de coarde “George Enescu” (1904), împreună cu Henri Cassadesus, Louis Four­nier și Fritz Schneider, pe care le-a și condus.

La 16 ani primește confirmarea internațională

În această perioadă au avut loc două evenimente importante în viața artistică a lui George Enescu. Un moment excepțional nu numai pentru biografia sa, ci și pentru istoria muzicii românești a fost primul recital de autor al unui creator român peste hotare, la numai 16 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris. Muzicologul Viorel Cosma consideră acest moment drept “confirmarea apariției unui creator român de excepție în context internațional”.

Cel de-al doilea eveniment are loc la 6 februarie 1898, când suita simfonică pentru orchestră ”Poema română”, compusă la 17 ani, este executată în primă audiție absolută, la Paris, având un imens succes.

5georgeenescu3Drumul afirmării în creația simfonică

Până la 24 de ani, avea în palmares următoarele compoziții: “Poema română” (1898), suită care întruchipează tablouri sugestive ale vieții rustice, cele două “Rapsodii” (1901-1902) pe teme naționale românești, “Suita nr.1 pentru de orchestră” (1903), “Simfonie” (1905). Alături de acestea, creația sa muzicală se va împlini și cu alte lucrări pentru orchestră: “Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră”, “Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste”, “Uvertura pentru concert”, “Uvertura triumfală”; concerte pentru pian și orchestră, pentru vioară și orchestră; poemul simfonic “Vox Maris”; trei suite, dintre care se remarcă mai ales cea de-a treia, “Săteasca”. A mai compus lucrări pentru formații de cameră (două cvartete de coarde și două cu pian, un octet pentru coarde și un dixtuor pentru instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel și pian, pentru vioară și pian (sonate), precum și piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică vocal-simfonică (cantatele “La Vission de Saul”, “L’Aurore” și lieduri).

Drumul afirmării mondiale a lui George Enescu, în creația simfonică, a fost marcat de “Rapsodiile române” (1901 și 1902), prin acestea contribuția sa artistică în secolul XX fiind de necontestat. În țară, prima audiție a “Rapsodiei române nr. 1 în la major” a avut loc, la 21 ianuarie 1912, cu Orchestra “Philarmonia” din Arad. Cea de-a doua rapsodie a fost auzită, pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22 martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ”Santa Cecilia”.

Opera “Oedipe”

Opera “Oedipe” a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg, pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice grecești. Orchestrația tragediei lirice în patru acte a fost terminată la 27 aprilie 1931, premiera absolută având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public și de criticii muzicali, fiind considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului al XX-lea. În țară, “Oedip” a văzut lumina rampei la 22 seăptembrie 1958, la Opera Română din București, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediții a Festivalului național “George Enescu”.

“Oedipe” a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968), cea care avea să-i devină soție, la 4 decembrie 1937.

George-Enescu-Dickerson-collectionDoina i-a fost mereu dragă sufletului

Lucrările sale au fost distinse cu prestigioase premii internaționale: Premiul de compoziție Pleyel din Paris, în 1903, Premiul discului, oferit de revista “Candide” din Paris, în 1933.

Creația sa componistică abordează aproape toate formele și genurile muzicale. Prin lucrările sale, a reușit sinteza între tradiția muzicală orientală, unde este inclusă și cea arhaică populară românească, și cultura muzicală europeană. Muzica populară, auzită în tinerețe mai întâi de la lăutari vestiți, apoi prin cunoașterea directă, a constituit întotdeauna pentru George Enescu un foarte bun aluat din care și-a plămădit operele. El a rămas atașat și interesat de arta “lăutarului”, de repertoriul lui și mai ales de… doină.

Compozitor, violonist și dirijor

Enescu se mândrea cu tripla sa ipostază de compozitor, violonist și dirijor. “Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”, declara artistul.

A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice și prin limpezimea concepției, prin sobrietatea, suplețea și expresivitatea gestului.

george-enescu-portret-profil-lastFaima mondială

În țară, a dirijat pentru prima oară, Filarmonica din București, la 1 martie 1898, iar în 1921, la 8 decembrie, a dirijat “Lohengrin” de Richard Wagner, în cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din București. Până la plecarea din țară, a concertat cu Orchestra simfonică “George Enescu” din Iași (1918-1920) și cu Filarmonica din București (1920-1946), al căror dirijor era.

Turneele întreprinse în străinătate, în Europa și SUA, aveau să-i aducă faima mondială. Remarcabil tălmăcitor al creației lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare, alături de lucrările sale, care căpătaseră un incontestabil prestigiu internațional, creațiile unor compatrioți ai săi, atrăgând astfel atenția asupra tinerei școli muzicale românești.

Încura tinerele talente

Pentru încurajarea tinerelor talente și a promovării artei componistice românești a înființat, în 1912, premiul național de compoziție “George Enescu”, din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din țară.

În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societății compozitorilor români și primul ei președinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român, în care răsunau concertele filarmonicii.

george_enescu_bisS-a dedicat pedagogiei

În a doua parte a vieții sale, George Enescu s-a dedicat pedagogiei. A susținut cursuri la Conservatorul de Muzică, dar și în străinătate, ca profesor de interpretare muzicală, la mari instituții din Franța, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea din Illinois (SUA), și ca profesor de compoziție, la Universitatea Harvard (SUA).

În septembrie 1946, decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate regimul comunist. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite și Canada, se stabilește, cu soția, la Paris. În ultimul deceniu al vieții, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist și pianist, dar mai ales ca dirijor.

A murit la Paris

În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu a suferit o congestie cerebrală, urmată de paralizie parțială. Câteva luni mai târziu, maestrului îi era decernat Premiul “Paganini”, din partea organizației “Association d’entraide des auteurs de musique professionnels de la SACEM”.

George Enescu a murit în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, în apartamentul său din Rue de Clichy nr. 26 din Paris. A fost înmormântat la 7 mai, în Cimitirul “Pere Lachaise”, din capitala Franței.

enescu-in-1954_w1000_h818_q100Un compozitor solicitant

Pe plan mondial, impunerea operei enesciene s-a produs lent, limitativ ca repertoriu. Este adevărat că Enescu continuă să rămână, după părerea multor interpreți și muzicologi, în ciuda cuceririlor tehnicii instrumentale, unul dintre cei mai dificili creatori. Scriitura sa muzicală, de o neobișnuită elaborare, solicită interpreți virtuoși, sensibili, compleți.

Răsfoind afișele primelor audiții absolute sau cataloagele de discuri, se observă că de operele enesciene sunt legate nume prestigioase, ca Alfred Cortot, Yehudi Menuhin, David Oistrach, Jacques Thibaud, Eduard Colonne, Leopold Stokovski, Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu. Mulți dintre aceștia au fost elevii săi, ca Yehudi Menuhin, François Grumiaux, Ida Haendel, Cristian Ferras, Dinu Lipatti.

Răspândirea operei enesciene

Răspândirea în lume a operei enesciene se datorează, în cea mai mare parte, marelui dirijor Constantin Silvestri. De la “Rapsodiile române” până la “Suitele pentru orchestră”, de la “Octet” și “Dixtuor” până la opera ”Oedip”, el a promovat consecvent lucrările lui George Enescu. Ca dirijor al Orchestrei simfonice din Bournemouth (Marea Britanie), în mai puțin de un deceniu, Constantin Silvestri a reușit să “ducă” muzica lui Enescu din America de Sud până la Polul Nord, din Japonia și Australia până în Mexic, alături de principalele centre artistice din Franța, Marea Britanie, Olanda, Elveția, Spania, Germania, Italia, ca și din Danemarca, Suedia, Norvegia etc.

Recunoașterea lui George Enescu ca muzician complex și complet a fost întărită și prin alegerea ca membru al unor importante instituții din lume. A fost membru corespondent la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al Academiei “Santa Cecilia” din Roma (1931), al Institutului francez din Paris (1936), al Academiei de Științe și Arte din Praga (1937), iar la 12 august 1948 avea să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia Română.

Ana Grama

LĂSAȚI UN MESAJ