Gemäldegalerie – Muzeele de stat. Patrimoniul cultural al Prusiei

0
82

muzeuWilliam Dello Russo

„Nu afirmăm că, în principiu, interesul estetic nu s-ar putea concilia într-o anumită măsură cu cel istoric, dar acest lucru ar fi posibil doar respectându-se condiţia următoare: «mai întâi să desfete şi apoi să instruiască».” – Dintr-un referat semnat Schinkel și Waagen, 1828

Când, la 3 august 1830, prinţul moştenitor prusac Friedrich Wilhelm IV inaugura solemn noul muzeu -actualul Altes Museum – construit chiar în fata Palatului Regal (Stadtschlofi), cu siguranţă nu putea să prevadă cât de aventuros se va dovedi destinul acestor colecţii, în contextul vicisitudinilor politice şi intelectuale ale secolelor ce vor urma.

Friedrich Schinkel și Friedrich Wilhelm III aleseseră în prealabil o locaţie marcată de simbolurile puterii: acea zonă din Berlin ocupată de palatul regal, de catedrală şi de universitate devenea, odată cu ridicarea noului muzeu, expresia evidentă a ideii reprezentative de stat, ca şi a importanţei acordate artelor.

van-der-weyden

(Rogier van der Weyden, Portret de femeie (cu legătură de cap), cca 1435, ulei pe lemn de stejar 47 x 32 cm)

Toate proiectele şi realizările succesive se îndreptaseră în aceeaşi direcţie: crearea, în capitală, a unui forum naţional al artelor din întreaga lume. În momentul inaugurării sale muzeul găzduia la parter colecţia de artă clasică, iar pinacoteca se afla la etajul superior. Tablourile proveneau doar în mică parte din reşedinţele regale, de vreme ce principii de Brandenburg nu se dedicaseră, de-a lungul secolelor, achiziţionării şi comandării operelor de artă, cel puţin nu cu aceeaşi generozitate ca a curţilor princiare de la Dresda, Kassel sau Braunschweig.

Doar din 1675, cu sprijinul marelui elector de Brandenburg, Friederich Wilhelm (1620-1688), vor începe să sosească la Berlin, prin moştenirea provenită de la Casa de Orania, numeroase tablouri, cu precădere olandeze, primul nucleu pentru „Kunstkammer” (Cabinetul de artă) din palatul imperial.

Câteva dintre aceste tablouri vor decora și alte reşedinţe imperiale. Primul care se va detaşa de atitudinea iniţială marcată de o oarecare obtuzitate culturală, dictată şi de motive politice, va fi Frederic cel Mare (1740-1786), fascinat de cutuma şi de arta franceze: lui i se datorează prima serie de opere aparţinând acestei şcoli, care cuprindea tablouri de Watteau şi Lancret, aduse din palatele de la Berlin, Potsdam şi Rheinsberg.

Un alt pas înainte l-a reprezentat construirea unei noi galerii de pictură la Potsdam (Sanssouci) în 1755, destinată să adăpostească o nouă colecţie a marilor maeştri ai Renaşterii şi ai barocului, pe care împăratul o aduna cu un vădit entuziasm. Alături de Rubens, Rembrandt si Correggio, erau expuşi foarte puţini artişti, atent selecţionaţi şi doar în anumite ocazii.

Abia în 1798 a fost prezentat planul revoluţionar de inaugurare la Berlin a unui muzeu care să fie deschis tuturor iubitorilor de artă si unde să fie expuse sculpturile antice şi tablourile cele mai semnificative din patrimoniul casei imperiale a Prusiei.

Alois Hirt, arheologul care s-a ocupat de proiect, era profund dedicat principiului care susţinea că arta nu poate servi doar intereselor personale şi hedoniste ale regilor, ci trebuie să constituie mai ales un mijloc de educare a publicului.

„O galerie- afirma el – trebuie să fie concepută ca un curs de educare a gustului, iar pentru a realiza acest lucru, prima regulă este o optimă dispunere a lucrărilor.” Principiul didactic de ordonare a operelor se baza pe criterii istorico-ştiinţifice, conform noilor teorii ale clasicismului, prin care se dădea artelor o valoare istorico-filosofică nerecunoscută până atunci de principii colecţionari.

Friedrich Wilhelm III s-a arătat imediat încântat de proiect şi, în ciuda faptului că războaiele napoleoniene au împiedicat realizarea sa rapidă, noul muzeu a rămas un obiectiv fundamental printre marile reforme culturale şi organizatorice care au schimbat Prusia în primele decenii ale secolului al XlX-lea.

Lua naştere ceva cu adevărat nou şi unic pentru Germania: niciodată până atunci – cu excepţia unei scurte „paranteze” reprezentate de Muzeul Napoleon, care reunise până în 1815, la Paris, toate tezaurele artistice confiscate din aproape jumătate de Europă – nu existase un muzeu public ale cărui opere să reflecte gustul unui Mecena unic.

Acum, operele erau adunate conform unei activităţi specifice de selecţie şi ordonate pe baza unor criterii sistematice. Astfel, din iniţiativa energică şi binevoitoare a suveranului, a fost instituită o comisie artistică alcătuită, printre alţii, de Karl Friedrich Schinkel, prestigios arhitect şi profesor berlinez, de Wilhelm von Humboldt, fondatorul universităţii, de istoricul de artă von Rumohr şi de elevul său, Karl Gustav Waagen (care va deveni primul director al muzeului).

Scopul principal era acela de a respecta o atentă strategie de achiziţionare a lucrărilor. Primul şi cel mai important rezultat obţinut de comisie a fost achiziţionarea, în 1815, a colecţiei Giustiniani, care cuprindea în special tablouri din perioada primului baroc italian, printre care numeroase lucrări de Caravaggio (va supravieţui doar Amor învingător) şi câteva semnate de Carracci şi Claude Lorrain.

andrea-mantegna

(Andrea Mantegna, Înfăţişarea la templu, cca. 1465-1466, tempera pe pânză, 69 x 86,3 cm)

Tablourile colecţiei Giustiniani nu vor mai fi tratate ca un fond autonom, ci vor completa din punct de vedere calitativ numărul celor care, pe vremuri, decorau pereţii palatelor regale. Dar, în 1817, a fost refuzată achiziţionarea colecţiei de pictură veche germană a fraţilor Boisseree, pe care Ministerul de Finanţe o considera prea legată de o temporară resuscitare a artei medievale.

În 1821, după numeroase tratative, se achiziţiona colecţia lui Edward Solly, un bogat negustor englez care trăia la Berlin: această serie de peste 3.000 de tablouri – ale unor artişti ca Holbein, Filippo Lippi, Botticelli şi Petrus Christus – avea să îmbogăţească enorm colecţiile berlineze aflate în noul muzeu de stat, cărora împăratul consimţise să le alăture operele marilor artişti prezenţi în colecţiile sale, reevaluate în lumina noilor cercetări.

Rezultatul va fi un număr de lucrări foarte diferite în ceea ce priveşte stilul şi epoca artistică: de la cele ale lui Caravaggio şi Giotto, la Van Eyck, Rembrandt, Rubens şi Watteau. Prin urmare, o colecţie caracterizată de deschidere internaţională și care, în momentul inaugurării din 1830, va asigura muzeului un loc important în panorama celorlalte galerii imperiale din Munchen, Dresda, Kassel şi Braunschweig.

Proiectul marelui muzeu oferise o expresie concretă unor aspiraţii culturale extrem de răspândite, care vizau o mai largă informare a publicului asupra artei.

De altfel, concepţia arhitectonică a muzeului reflecta tocmai acest punct de vedere: interioarele trimiteau în mod explicit cu gândul la un spaţiu de cult, un templu sacru în care fiecar putea să-i admire pe marii maeştri din trecut şi să „savureze” experienţa artistică.

rafael

(Rafael, Madonna cu Pruncul /Madonna di Casa Colonna) 1508, ulei pe lemn 77,5 x 56,5 cm)

Pentru sălile de expunere, Schinkel a ales o tapiserie cu motive florale de mari dimensiuni, pe un fond roşu pompeian. Tablourile – în număr de 1.198 – erau expuse, toate, pe simeze separate, în funcţie de succesiunea cronologică şi de şcolile cărora le aparţineau.

Primul catalog ştiinţific al muzeului reflecta, în mod firesc, o valorizare de tip clasicist, după criteriul care anima gândirea istorică și estetică a fondatorilor muzeului; în orice caz, era vorba despre o descriere amplă, concepută ştiinţific, a colecţiei de pictură medievală şi modernă.

Această publicaţie complet nouă în acea epocă avea şi meritul că îl ajuta pe vizitator să se orienteze în muzeu. Şi cataloagele succesive au fost animate de aceeaşi încredere profundă în puterea artelor, care s-a menţinut nealterată chiar si în momentul schimbării situaţiei politice după 1848.

Numai după 1870 s-a fixat o viziune mai pragmatică, prin intermediul politicii cu adevăr „imperiale” a lui Wilhelm von Bode (1845-1929). Datorită unei profunde sensibilităţi şi unor temeinice cunoştinţe ştiinţifice, unei energii neobosite, unei hotărâri de fier şi bunelor relaţii cu casa imperială, până la izbucnirea Primulu Război Mondial, acesta a reuşit să dezvolte foarte mult aproape toate secţiunile colecţiei, completând astfel cadrul istoric reprezentat.

Priceput să achiziţioneze piesele cele mai importante de pe piaţă, la concurenţă cu colecţionarii americani tot mai greu de învins, Bode a îmbogăţit considerabil muzeul cu remarcabile lucrări de pictură olandeză şi flamandă în stil baroc – în special Van Dyck, Rubens, Rembrandt, pentru care manifesta un interes aparte – prin achiziţionarea, în 1874, a lucrărilor colecţiei Suermondt, care cuprindea şi diferiţi primitivi flamanzi, printre care Hugo van der Goes.

martin-schongauer

(Martin Schongauer, Adoraţia păstorilor, cca. 1480, ulei pe lemn de stejar 37,5 x 28 cm)

Secţiunea de pictură veche germană, care avea până în acel moment foarte puţine piese, a atins prin efortul lui consistenţa actuală, concomitent cu obţinerea a numeroase opere realizate de Durer.

După părerea lui Bode, principala datorie a muzeelor berlineze era aceea de a impune arta germană veche pe plan internaţional, lăsând nou-născutei Naționalgalerie aceeaşi funcţiune pentru arta contemporană.

Succese asemănătoare fuseseră înregistrate şi în materie de pictură italiană a secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, în ciuda concurenţei puternice a unor muzee precum Luvru sau National Gallery. Secţiunile cele mai puţin reprezentate erau pictura manieristă, a cărei valoare va fi înţeleasă abia în perioada expresionistă, cea rococo, rămasă în castelele imperiale ca mărturie a tradiţiei lui Friedrich, şi cea engleză.

Încoronarea acestei epoci splendide a reprezentat-o construirea noului Kaiser-Friedrich-Museum (1904) în Insula Muzeelor și transferarea colecţiei acolo. Odată cu fondarea asociaţiei care se va numi Kaiser-Friedrich-Museums-Verein, Bode a reuşit să direcţioneze abil iniţiativa privată şi sprijinul colecţionarilor şi iubitorilor de artă în scopul politicii muzeale.

Au fost achiziţionate capodopere care se găsesc şi astăzi în colecţiile muzeului, precum Bărbatul cu coiful de aur, atribuit până de curând lui Rembrandt, sau Adoraţia pastorilor, a lui Schongauer. Procesul de continuă creştere a numărului tablourilor din colecţie a fost, din păcate, întrerupt brusc de izbucnirea Primului Război Mondial şi, mai cu seamă, de cel de-al doilea: politica naţional-socialistă şi apoi dezastrele lăsate de război au distrus în bună parte, în câţiva ani, ceea ce fusese construit în peste un secol de sacrificii şi de trudă.

Au avut de suferit nu doar operele de artă, ci şi oamenii care se dedicaseră acestora, ca Max Friedländer, sub a cărui conducere muzeul fusese dotat cu o seamă de lucrări esenţiale ale pictorilor germani şi olandezi, fiind îndepărtat pe motive rasiale. În Al Doilea Război Mondial, pentru a le proteja de bombardamente, tablourile fuseseră plasate mai întâi în subsolurile muzeului şi, ulterior, în buncărul antiaerian de la Friedrichshain.

Abia în luna martie a anului 1945, cu puţine săptămâni înainte de cucerirea Berlinului de către trupele sovietice, 1.125 de capodopere, alese dintre lucrările pinacotecii, au fost încărcate în camioane şi ascunse într-o mină de sare din Turingia. În buncăr au rămas în special tablouri de dimensiuni mari, imposibil de coborât şi de ascuns în puţul unei mine.

După capitularea din mai 1945, în buncărul sigilat de trupele sovietice au izbucnit mai multe incendii şi au fost distruse complet aproape toate tablourile depozitate acolo. Nici până astăzi operele dispărute nu au putut fi înlocuite, nici de achiziţiile făcute imediat după război, nici de rezervele oferite de Muzeul Bode (Bodemuseum).

În schimb, trupele americane vor transfera tablourile păstrate în Turingia la Central Art Collecting Point din Wiesbaden, unde muzeul local va organiza timp de mulţi ani o serie de expoziţii. Începând cu 1949, Kaiser-Friedrich-Museums-Verein a făcut presiuni în vederea recuperării capodoperelor sale.

titian

(Tiţian, Venus şi organistul, cca. 1550-1552, ulei pe pânză 115 x 210 cm)

În cele din urmă, în 1953, o serie de tablouri s-au întors la Berlin, în cartierul Dahlem, din zona de vest a oraşului. La Muzeul Bode (fostul Kaiser-Friedrich-Museum), în sectorul oriental va fi restituită o parte din lucrările care fuseseră transferate la Moscova, Kiev şi Leningrad şi care, de altfel, fuseseră foarte afectate de infiltrările de apă, de păstrarea în condiţii improprii, de restaurările rudimentare, ca şi de furturi repetate.

În 1961 s-a născut Stiftung Preußischer Kulturbesitz (Fundaţia Patrimoniul Cultural al Prusiei), cu scopul de a păstra şi de a îmbogăţi colecţiile vechiului stat prusac (dezmembrat de aliaţi), care va marca în sfârşit începutul operei de reconstrucţie, chiar dacă, până în 1997, majoritatea capodoperelor rămăseseră împărţite între cele două centre expoziţionale: Berlin-Dahlem şi Muzeul Bode.

Aceleiaşi decade îi aparţine şi proiectul reconstruirii vechii galerii într-un loc potrivit, învecinat cu noua Bibliotecă de Stat şi cu Filarmonica proiectată de Hans Scharoun, formând acel „Kulturforum” care constituie şi astăzi unul dintre reperele culturale ale capitalei germane, în sfârşit, după mai bine de cincizeci de ani de separare, astăzi, această superbă colecţie poate fi admirată iarăşi în sediul cel nou al pinacotecii, construit în zona sudică a cartierului Tiergarten (Grădina Zoologică).

Proiectată de arhitecţii Heinz Hilmer şi Cristoph Sattler, din München, şi inaugurată în luna iunie a anului 1998, pinacoteca reprezintă un lăcaş modern, în care se pot admira tablouri expuse ochilor vizitatorilor în toată splendoarea lor datorită neobişnuitului ecleraj natural (situaţie destul de rară în muzeografie).

Traseul circular, organizat în jurul unui atrium central, permite întreruperea vizitei în orice moment, pentru repaus, pentru întoarcerea la intrare sau pentru a ajunge direct în sălile dedicate picturii din nordul munţilor Alpi sau celei din sud.

pieter-claesz

(Pieter Claesz, Natură moartă cu pocal şt cană de argint cca. 1630, ulei pe lemn de stejar, 43,2 x 60 cm)

Tripla „navă” sugerată de noile construcţii din „Kulturforum” repropune în formă modernă conceptul de templu al artei: pe lângă cele două laturi ale spectaculoasei Potsdamer Platz, Gemaldegalerie ni se oferă ca o spectaculoasă „navă” plină de vechi mărturii ale creaţiei artistice nemuritoare.

Albumul de artă “Muzeul Muzeelor”, editura Litera, 2009