„Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri” – Unde și cum ne rugăm?

0
116

rugaUnde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în tren, la birou, la şcoală, la uzină. Dar ne putem ruga şi mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea odăii noastre. Există, de asemenea, rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte deplină în sine însuşi.

Liniştea interioară depinde, în acelaşi timp, de starea organică şi mentală a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a sufletului sunt greu de obţinut în confuzia, zgomotul şi împrăştierea oraşului modern. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, în primul rând biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile fizice şi psihologice necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create mai multe astfel de insuliţe de linişte, primitoare şi frumoase, în mijlocul vâltorii oraşelor. În tăcerea acestor refugii, oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul obosit şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească mintea şi să-şi limpezească judecata, pentru a dobândi forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia.

Rugăciunea acţionează asupra caracterului doar atunci când devine o deprindere, un obicei. Trebuie, deci, să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri scurte şi invocări lăuntrice îl pot menţine pe om mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi, în acest caz, inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Nici un om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie R.W. Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei demodat, o superstiţie zadarnică, un rest de barbarie. În realitate, nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sânt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sacrului este pe cale de dispariţie la oamenii civilizaţi. După anumite estimări, numărul francezilor care se roagă cu regularitate nu depăşeşte 4 – 5% din populaţie. Apoi, rugăciunea este adesea stearpă, deoarece majoritatea celor ce se roagă o fac doar cu gura şi sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei, incapabili de credinţă şi de iubire. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Ni se pare că răspunsul la cererile şi la iubirea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea care ne şopteşte acest răspuns este percepută abia ca un murmur în interiorul nostru, şi acela înăbuşit de preocupările exterioare şi de zgomotul lumii.

Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele învăluite în mister. Ele sunt confundate, în general, cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod clar. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Pe lângă aceasta, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, este posibil ca cineva care cere să fie vindecat de o boală organică să rămână în continuare bolnav, dar să sufere o inexplicabilă transformare spirituală şi morală.

Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi este o excepţie raportat la întreaga populaţie, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. Doar în aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe cele denumite efecte psihofiziologice şi curative.

Dr. Alexis Carrel, Rugăciunea – Consideraţii medicale şi ştiinţifice

LĂSAȚI UN MESAJ