Fulg de nea

0
694

Acum, dragi copii, o să vă povestesc desre o picătură de apă care alerga fără grijă, alături de surioarele ei, într-un pârâiaș de munte subțirel, ce se strecura, săltând și printre pietre și prundiș. Și era o picătură veselă, care nu știa nici de unde vine și nici unde se duce. Dar, pe măsură ce trecea timpul, vedea că în jurul ei se înghesuie tot mai multe surate, iar pârâiașul devine pârâu, apoi fluviu. Și într-o zi, așa, din senin, se trezi picătura întrebând:

fulg– Hei, dar unde ne ducem?

-Un peștișor cu solzi argintii, care înota prin apropiere, auzi întrebarea și se opri o clipă, mirat:

– Cum unde vă duceți? zise el. La mare. Ce, n-ai mai fost niciodată la mare?

– Nu n-am mai fost.

– Dar de unde vii? o iscodi curios peștișorul.

– Păi vin din izvorul cel mic din munți îndepărtați. Dar cum am ajuns acolo, nu aș putea să îți spun. Suratele mele bănuiesc că ne-am fi născut în adâncul muntelui.

– Ei, nu-i  nimic, îi răspunse peștișorul. Ai tot timpul să cunoști lumea.

Zicând acestea, o zbughi înotând cu repeziciune.

– Să cunosc lumea? Se întrebă mirată picătura. Grozav lucru trebuie să fie și asta!

Și din clipa aceea, începu să fie atentă la tot ce se petrecea în jurul ei. Și, într-adevăr, avea ce vedea. Mai întâi, pe zi ce trecea, fluviul devenea tot mai lat, iar într-o dimineață se trezi într-o lungime nemaipomenită, de unde nu se mai vedeau nici un fel de maluri.

– Asta o fi marea? întrebă picătura.

–  Asta-i,  se grăbi să-i răspundă o meduză molatică.

– Hm, e cam înghesuială aici, zise picătura și se săltă mai la suprafață, unde dădu de lumina și căldura soarelui.

– Ce frumos, ce frumos! se veseli și sări pe o creastă de val, ca să poată vedea mai bine ce se petrecea în mare. Și dintr-o dată, se pomeni ușoară, tot mai ușoară, se desprinse de celelalte picături și începu să plutească în sus. Dar acum nu mai semăna cu o picătură obișnuită de apă, ci era un abur străveziu și ușurel, care se înălța către albastrul cerului.

– Vai,  ce ușoară m-am făcut! se miră ea. Și ce multe lucruri  văd de aici de sus!

Dar cum nu era singura picătură de apă plecată din mare, peste puțină vreme aburii cei mici se adunară laolaltă li formară un nor gros și alb.

iepruas– Iar e înghesuială, zise picătura și se strădui să ajungă mai la marginea norului. Între timp trecură mai multe zile și mai multe nopți și norul cel alb străbătuse o cale lungă, împins de vânt. Și iată că într-o zi se făcu frig și picătura noastră, sau mai bine zis firicelul nostru de nor se strânse și se zgribuli, până când se pomeni că are altă înfățișare. Era acum un fulg de nea, o steluță mică, albă și nespus de frumoasă. Se desprinse de nor și începu să plutească ușurel spre pământ. Cum însă, în vremea aceea Fulg-de-Nea devenise foarte curios, se gândi să calătorească nițel pe aripile vântului cel rece al iernii și să cunoască lumea, și după ce trecu peste o pădure, peste un lac înghețat și peste încă o pădure, văzu pe o cărăruie, săltând urechile unui iepuraș.

– Hei, iepurașule, zise Fulg-de-Nea, hai să ne jucăm un pic.

– Bine răspunse iepurașul. Mai întâi și mai întâi , dacă vrei, să mergem să vedem cum s-au pregătit pentru iarnă prietenii mei.

– Hai, zise Fulg-de-Nea și pluti mai departe de-a lungul cărăruii. Și peste puțină vreme se întâlniră cu o veveriță.

– Bună Ziua, Tiță-Veveriță. Uite, a venit pe la noi Fulg-de-Nea și vrea să vadă cum ne-am pregătit pentru iarnă.

– Foarte bine, foarte bine, zise Tița-Veverița. Tocmai am fost prin cămară și am văzut că am alune bune pâna la vară. Dar sunt tare îngrijorată de soarta lui Ursuleț-Pufuleț. Chiar acum a fost ăn zbor, pe aici Corbul-cel-mare-cu-pliscul-tare și mi-a spus că în pădure s-a rătcit puiul de urs, și am dat zvon la toată lumea să-l caute și să-l trimită de urgență în bârlog, unde familia Mormăilă îi plânge de milă.

– Fulg-de-Nea, să ne grăbim, zise iepurașul. poate-l găsim.

– Hai, zise Fulg-de-Nea. Și alergară mai departe până se ăntâlniră cu Vulpea cea Roșcată.

– Bună ziua, Vulpe-Roșcată, zise iepurele. Uite a venit Fulg-de-Nea să vadă cum ne-am pregăttit pentru iarnă. Și am fost pe la Tița-Veverița, care ne-a spus că a auzit de la Corbul-cel-mare-cu-pliscul-tare că prin pădurea s-a rătăcit Ursuleț-Pufuleț. Nu cumva l-ai văzut, pentru că familia Mormăilă îi plânge de milă.

– Păi să vedeți, zise vulpea, eu tocmai vin din sat, de la vânat, de unde am furat o rață și un curcan îndopat și am auzit o vrăbiuță spunând că Ursuleț-Pufuleț ar fi trecut prin poaiana cea  mare, unde a stat și s-a jucat cu două căprioare. Vă sfătuiesc să fugiți într-acolo, poate-l găsiți.

– Hai, Fulg-de-Nea, mai departe, zise iepurașul.

caprioare– Hai iute, zise Fulg-de-Nea. Și alergară mai departe, până când în poiana cea mare se întâlniră cu două caprioare.

– Bună ziua, căprioarelor, zise iepurașul. Uite, Fulg-de-Nea a venit pe la noi să vadă cum ne-am pregătit pentru iarnă. Și am fost pe la Tița-Veverița, care ne-a spus că a auzit de la Corbul-cel-mare-cu-pliscul-tare că prin pădure s-a rătăcit Ursuleț-Pufuleț pe care familia Mormăilă îl plânge de milă. Apoi vulpea cea roșcată ne-a spus că a auzit o vrăbiuță ciripind  cum că ar fi fost pe la voi.

– E adevărat. Noi tocmai ne pregăteam de iernat și am strâns  fânul în stoguri și rămurele în snopi. Și a venit pe la noi Ursuleț-Pufuleț. A stat o vreme și ne-am jucat. Pe urmă, a plecat, uite, încolo spre sat.

– Hai Fulg-de-Nea, să-l căutăm mai departe, zise iepurașul.

– Să mergem, să mergem, zise de Fulg-de-Nea. Și alergară ei, alergară, străbătură o câmpie, apoi o vie, o livadă, până nimeriră într-o ogradă. Ei, și ce credeți că le fu dat să vadă? Pufuleț cel jucăuș se da hu-ța-ntr-un căuș și făcea mii de șotii, de se prădeau de râs o grămadă de copii.

– Ce ne facem, Fulg-de-Nea? Întrebă iepurașul. Eu nu mă pot duce între poznașii din ogradă, că dacă mă văd, ăștia mă prind, și-i  prăpăd.

– Nu te pierde cu firea, zise Fulg-de-Nea. O să mă duc să-i șoptesc eu  la ureche să se ducă acasă, pentru că-l așteaptă la masă, plângându-i de milă, toată familia Mormăilă.

– Hai iute, că gerul s-ascute!

Fulg-de-Nea pluti ușor și-i șopti lui Ursuleț-Pufuleț:

– Pui de urs, fugi acasă, vine iarna cea geroasă, nu mai sta și joaca lasă!

ursAuzind una ca asta, Ursuleț-Pufuleț sări ca ars și fugi peste câmpii, printre vii, prin pădurea cea deasă, să ajungă acasă.

Ei, și se iscă în ogradă o larmă grozavă:

-Uite-un fulg de nea, strigă un copil.

– Iute încă unul, încă unul! Ninge! Ninge! Strigară și ceilalți.

Vântul încetă deodată să mai bată și Fulg-de-Nea se așeză cuminte în bătătură, alături de fârtații săi, până se așternu un strat gros, alb și pufos. Copiii făcură cocoloașe peste cocoloașe și înălțară un om de zăpadă, cu un ochi de tăciune și cu un nas dintr-un morcov gras. Și așa se pomeni Fulg-de-Nea înghesuit într-un bulgăraș.

– Ce ne facem, fraților? întrebă el.

Un fârtat se burzului, supărat:

– N-avem ce să facem, zise el, vom sta așa până s-o desprimăvăra.

– Și apoi? Și apoi?

– Va veni soarele, va topi omul de zăpadă, noi ne vom preface în picături de apă, vom întra în pământ, vom ieși prin izvor…

– Știu, știu cum va fi mai departe, zise Fulg-de-Nea. Vom fi pârâiaș, apoi pârâu, apoi râu, apoi mare. Ce bine-mi pare! Și-acum, pentru că le știu pe toate, ia să trag până atunci un puișor de somn, așa pe săturate.

searaSomn ușor, fârtate!

„Ghidul Educatoarei”, Victor Leahu 

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ