Frumuseţea omului

0
77

Oamenii par a fi frumoşi numai printre oameni. Omul îi pare frumos omului. De altfel, nimeni în lume nu ia seamă la frumuseţea omului.

Natura nu ia seamă la omul frumos. Pentru ea, toţi oamenii sunt măşti, îndărătul cărora se străduieşte să recunoască buna sau reaua voinţă, buna sau reaua înclinare.

Însă natura ia cu tărie seamă la bunătatea omului. Nu numai câinele, calul şi boul, ci şi fiarele sălbatice, mai ales fiarele iau seamă la bunătatea omului bun, mai mult decât animalele domestice.

Şi nu numai dobitoacele, ci chiar şi plantele şi stihiile iau seamă, în felul lor, la bunătatea omului bun.

Şi, aşa cum întreaga natură ia seamă la bunătatea omului bun, tot aşa ia seamă şi la răutatea omului rău.

Multe pilde s-ar putea aduce pentru întărirea acestui fapt, din viaţa oamenilor sfinţi şi-a oamenilor răi. Însă nu este nici o pildă, în afară de închipuitele basme, care să spună că natura ia câtuşi de puţin seamă la frumuseţea din afară a omului.

La fel, nici lumea duhurilor nu ia seamă la frumuseţea omului, ci numai la bunătatea sau răutatea lui, adică la frumuseţea sau urâţenia lui lăuntrică.

Oamenii par a fi frumoşi numai unul altuia. La frumuseţea omului, nici o altă lume nu ia seamă.

Şi aceasta oare pentru că frumuseţea omului este lipsită de obiect în drama morală şi duhovnicească a lumii? Sau pentru că frumuseţea omului nici nu este de fapt frumuseţe, ci urâţenie faţă de frumuseţea sau cea dintru început? Sau, poate, din pricina amândurora?

Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, “Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009