Frica de Dumnezeu este stimulată de aducerea aminte de moarte

0
256

frica2Isus fiul lui Sirah spunea: “În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38). Pomenirea morţii este un exerciţiu duhovnicesc pe care mulţi Părinţi îl au în evlavie. De aceea ei recomandă altora aducerea aminte de moarte ca mijloc de purificare. Este limpede că nu moartea în sine îl sperie pe credincios, ci judecata lui Dumnezeu care urmează după moarte.

Sfântul Apostol Pavel face următoarea afirmaţie: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Este rezumată aici toată ascetica şi mistica. Întâi e ascetica, adică răstignirea cu Hristos, apoi unirea şi trăirea dimpreună cu El.

S-a imaginat şi un mod duhovnicesc de a te răstigni cu Hristos, de a te lupta cu patimile şi de a le birui. Cele patru cuie duhovniceşti care te pironesc pe crucea Domnului, care nu-ţi mai îngăduie să trăieşti de capul tău, sunt: aducerea aminte de moarte, aducerea aminte de judecată, aducerea aminte de rai şi aducerea aminte de iad.

Agapie Criteanul, într-un capitol întreg, este preocupat de cele patru mai de pe urmă ale omului: moartea, a doua venire a Domnului Hristos, slava raiului şi pedeapsa muncilor nesfârşite. În graiul dulce, al scrierilor de odinioară, se adresează tuturor creştinilor: “Adu-ţi aminte totdeauna, omule, că muritor fiind, ai să mori într-­o zi, că nici unul nu poate fugi de acest pahar, fie împărat, fie patriarh… Vine ceasul în care tu cel ce citeşti astăzi în această carte, fiind sănătos cu toate mădularele şi simţurile tale, să te afli pe pat şi să aştepţi înfricoşata rană a morţii”.

Rugăciunile pe care le are Biserica fac amintire mereu de venirea Domnului Hristos şi de judecata înfricoşătoare. Credinciosul îşi pune cu frică problema răspunsului ce îl va da atunci: “Când va şedea Judecătorul pe scaunul Său şi îngerii vor sta de faţă; când trâmbiţa va răsuna şi văpaia va arde, ce vei face, suflete al meu, ducându-te la judecată? Căci atunci răutăţile tale vor sta de faţă şi greşelile tale cele ascunse se vor vădi”.

Dacă tot creştinul îşi aduce aminte de moarte, cu atât mai mult este preocupat de această realitate monahul. În “Scara raiului”, Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în capitolul VI despre acest exerciţiu. “Precum pâinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mâncările, zice el, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările”. Pentru a putea fi mereu în trezvie şi a nu uita că eşti muritor, nu trebuie să te laşi înglodat de grijile lumii acesteia căci “cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată, dar voieşte să-şi ciocnească palmele”. Sfântul Ioan asociază sforţarea de a-ţi aduce aminte de moarte cu asceza: “pomenirea conştientă a morţii depărtează mâncarea. Iar mâncarea înlăturată cu smerenie, depărtează patimile”.

Am văzut că pentru cei înaintaţi din punct de vedere duhovnicesc frica de Dumnezeu se preface într-­o puternică iubire. Tot aşa fiorul pe care îl produce aducerea aminte de moarte se preface într­o dorire a morţii, care devine poarta de intrare în eternitate şi momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă. În acest sens scrie Sfântul Apostol Pavel că pentru el “viaţa este Hristos şi moartea un câştig” (Filipeni 1, 21). Înţeleptul Solomon spune şi el: “mai de preţ este un nume bun, decât untdelemnul cel binemirositor şi ziua morţii, decât ziua naşterii” (Ecclesiastul 7, 1).

Sunt mai multe motive pentru care sfinţii aşteptau cu drag moartea. Unul l-am şi amintit: pentru a fi dimpreună cu Domnul. Altul este acela de a scăpa de necazurile vieţii acesteia: “Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită” (Sirah 30, 17). Sfinţii spun că Dumnezeu a îngăduit atâtea necazuri în lume şi pentru a nu ne lega cu toate puterile de această viaţă trecătoare, ci să ne îndreptăm nădejdile spre viaţa veşnică, unde “nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi” (Apocalipsa 21, 4).

Un alt motiv, pentru care drepţii doreau să moară, era acela de a nu mai vedea fărădelegile ce se comit pe pământ şi felul în care este batjocorit numele lui Dumnezeu. Ne este foarte cunoscută atitudinea Sfântului Ilie în acest sens. Văzând cerbicia Izabelei care, şi în faţa minunilor evidente, a rămas idolatră şi nestatornicia lui Ahab, Ilie “s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi ruga moartea, zicând: Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei” (3 Regi 19, 4). Oamenii lui Dumnezeu mai doreau să moară şi pentru a nu mai adăuga păcate. Este adevărat că omul înţelept, dacă Dumnezeu îi dă ani, poate face şi pocăinţă.

Cu toate acestea, însă, aducerea aminte de moarte care întăreşte frica întâlnirii cu Dumnezeu, o găsim şi la părinţii vestiţi prin viaţa lor duhovnicească. Când era pe moarte Avva Arsenie “l-au văzut pe el fraţii plângând şi i-au zis lui: într-adevăr şi tu te temi, părinte? Şi a zis lor: într-adevăr, frica cea de acum, ce este cu mine în ceasul acesta, cu mine este de când m-am făcut călugăr. Şi aşa a adormit”. Iar Avva Antonie cel Mare dă tuturor sfatul ca “totdeauna să ai înaintea ochilor frica lui Dumnezeu”. Rezumând vom spune că omul care are credinţă şi frică de Dumnezeu îşi dă seama că este păcătos şi face pasul următor pe calea despătimirii: se pocăieşte.

Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț

LĂSAȚI UN MESAJ