Fracturile – patologia traumatică a osului

0
475

fracturaBuf! înainte să pot reacţiona în vreun fel, vecinul de la etajul III se prăbuşeşte la picioarele mele. Până să-l întreb dacă se simte bine, îmi arată cam şifonat mâna pe care se sprijinise în cădere şi mă întreabă: “Doamna farmacistă, credeţi că mi-am rupt-o?”

Acesta este un scenariu cu care oricine se poate întâlni la un moment dat, iar atunci când este vorba de un cadru medical, îi va fi imposibil să rămână simplu spectator. Imediat i se vor cere răspunsuri, soluţii. Ce rămâne de făcut? Putem să ne rugăm să nu fim puşi într-o asemenea situaţie sau să ne pregătim pentru această eventualitate. Iar primul pas pe care îl poate face orice farmacist pentru a fi la înălţime într-un moment de criză, este să se informeze… chiar şi despre fracturi.

Fractură de tibie

Fractura reprezintă o întrerupere sau o discontinuitate la nivelul unui os, apărută ca urmare a unui traumatism. Fracturile apar cel mai frecvent la persoane cu vârsta cuprinsă între 20 şi 40 de ani, care, din cauza activităţii lor, sunt mai expuşi la traumatisme. Al doilea vârf de incidenţă în viaţa individului este după vârsta de 50-60 de ani, din cauza osteoporozei care diminuează rezistenţa osoasă.

Anumite regiuni anatomice sunt mai mai expuse traumatismelor şi deci mai predispuse la fracturi. Astfel, diafiza tibiei este un sediu fracvent de fractură la pietonii loviţi de bara paraşoc a autoturismelor, în cazul accidentelor de circulaţie, iar epifiza distală a radiusului se fracturează în cazul persoanelor care în cădere se sprijină pe mâini.

 

Mecanismul de producere a fracturilor

Pentru producerea fracturii, este necesară existenţa unor factori extrinseci şi a unor factori intrinseci. Factorul extrinsec este reprezentat de forţa exterioară care acţionează asupra osului, a cărei mărime, direcţie şi durată influenţează tipul şi gravitatea fracturii. Mecanismul de acţiune a acestei forţe poate fi direct sau indirect. Fracturile prin mecanism direct se produc în urma   şocului   direct   al agentului contondent (forţei exterioare) asupra locului de impact, determinând leziuni tegumentare ale ţesutului celular subcutanat, fasciei musculare şi, în final, ale osului, cu apariţia unei fracturi deschise. Fracturile prin mecanism indirect sunt cele mai frecvente şi se caracterizează prin fracturarea osului la distanţă de punctul de aplicare al forţei care îl deformează. Se cunosc mai multe mecanisme indirecte de producere a fracturilor:

– mecanismul de flexie – forţa este aplicată asupra unei extremităţi a osului, în timp ce extremitatea opusă rămâne fixă, fractura apărând în punctul de maximă curbură a osului (un exemplu de fractură prin acest mecanism este fractura tibială a unui schior care cade înainte, piciorul fiind însă fixat pe schi);

– mecanismul de torsiune – forţa este aplicată la extremitatea unui os lung, unde determină o mişcare de rotaţie, în timp ce extremitatea opusă rămâne fixă (o răsucire brutală a piciorului unui fotbalist pe piciorul fixat cu crampoane pe sol, poate determina o astfel de fractură);

mecanismul de compresiune – determină o tasare sau o fractură cominutivă a unui os scurt (de exemplu, o lovitură verticală la nivelul capului unui înotător care plonjează într-o apă insuficient de adâncă poate produce o fractură cominutivă a unei vertebre cervicale);

– mecanismul de smulgere – o contracţie musculară puternică poate determina smulgerea unui fragment osos cu inserţia muşchiului respectiv.

Mecanismul de acţiune poate fi şi mixt, când se combină un mecanism direct cu unul indirect.

Factorii intrinseci care influenţează riscul de fractură sunt:

– capacitatea de absorbţie a energiei aplicate pe membru de musculatură şi de celelalte ţesuturi moi, protejând osul;

curba solicitare-deformare şi modulul lui Young (raportul dintre unitatea de solicitare şi unitatea de deformare, reprezentând o măsură a rigidităţii materialelor);

– rezistenţa la oboseală – când un material este supus la cicluri repetate de încărcare el se va rupe la un moment dat, chiar dacă mărimea fiecărui ciclu este mult sub solicitarea de ruptură; sau descris fracturi de oboseală la recruţi după un marş îndelungat (la nivelul metatarsienelor);

– densitatea – rezistenţa unui material este direct proporţională cu densitatea lui. Când densitatea osoasă scade, de exemplu prin osteoporoză, solicitarea necesară pentru a produce o fractură este cu mult mai mică. Din acest punct de vedere, fracturile se pot produce pe os normal (densitate normală) sau pe os patologic (densitate osoasă scăzută printr-un proces patologic: osteoporoză, tumori, infecţii osoase).

Tabloul clinic

Producerea unei fracturi va determina apariţia unor semne generale şi locale. Semnele generale apar mai frecvent în fracturile membrului inferior, în fracturile deschise, în polifracturi sau în poli-traumatisme şi cuprind: agitaţie, anxietate, paloare, până la stare de şoc în accidentele mai importante.

Simptomatologia locală este reprezentată de durere la nivelul fracturii şi impotenţă funcţională. în momentul producerii fracturii, pacientul simte o durere locală violentă, care ulterior se diminuează, persistând un fond dureros care se exacerbează la orice încercare de mobilizare a segmentului fracturat. Aceasta determină tendinţa de a menţine imobil membrul afectat.

La inspecţie, se poate constata tumefacţia zonei interesate cu deformarea regiunii, apariţia unor poziţii vicioase prin deplasarea segmentelor sau scurtarea membrului respectiv. Tardiv, în ore sau zile, apare echimoza la nivelul regiunii interesate, hapalpare seconstatădu-rere în punct fix, circumferenţială. Pentru oasele situate subcutanat (ulna, tibia), se poate sesiza prin palpare întreruperea continuităţii osoase. Prin mobilizare, în regiunea fracturii apare mobilitate anormală, care este însoţită de crepitaţii osoase, datorate frecării fragmentelor între ele. Imprimarea unei mişcări distale de fractură nu este urmată de perceperea ei în segmentul situat proximal, din cauza întreruperii pârghiei osoase (semnul netransmisibilităţii mişcării). Totuşi, nu trebuie să se forţeze mişcarea segmentului afectat pentru a evidenţia aceste semne, deoarece se pot produce leziuni suplimentare.

Complicaţii

Complicaţiile imediate generale sunt consecinţa traumatismului şi cuprind:

– embolia grăsoasă pulmonară -manifestată clinic prin tahipnee, anxietate, somnolenţă, pierderea cunoştinţei, putând să cauzeze moartea traumatizatului;

– bronhopneumonia – apare în general după o fractură survenită la pacienţii vârstnici, pentru care poate fi cauzatoare de moarte;

– coagularea intravasculară diseminată se datorează tulburărilor din mecanismul coagulării.

Complicaţiile locale imediate pot fi:

– articulare: hidartroză (lichid în articulaţie), hemartroză (sânge în articulaţie), fractură articulară, luxaţiaextre-mităţii articulare fracturate;

– nervoase – fragmentele fracturate pot traumatiza sau chiar prinde între ele un trunchi nervos din vecinătate;

– complicaţiile vasculare se produc prin traumatizarea arterei sau venei principale de un fragment osos (compresiune, torsiune, elongaţie a axului vascular sau chiar înţepare de un fragment osos ascuţit);

– fractura deschisă este cea mai gravă complicaţie imediată, se poate contamina cu germeni patogeni din mediu şi duce la apariţia unei infecţii care compromite procesul de consolidare osoasă.

Complicaţiile tardive locale cuprind: căluşul vicios, întârzierea în consolidare, pseudartroza (neconsolidarea fracturii), redoarea articulaţiilor vecine, necroza aseptică etc.

Tratamentul

Primul ajutor constă în măsuri ce limitează durerea şi previn apariţia unor leziuni ulterioare datorate mobilităţii excesive a fragmentelor. Mijloacele de imobilizare sunt atelele speciale sau cele improvizate, de lungimi şi lăţimi variabile, în funcţie de regiunile la nivelul cărora se aplică. Pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici longitudinal şi nici lateral, imobilizarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură. înainte de imobilizare se efectuează o tracţiune uşoară, nedureroasă a segmentului în ax. Acest lucru este valabil numai în cazul fracturilor închise. Fracturile deschise se imobilizează în poziţia găsită, după pansarea plăgii cu cel mai curat material avut la dispoziţie.

Aceste măsuri nu exclud adresarea la medic. întotdeauna când se suspicionează o fractură trebuie consultat un medic ortoped şi efectuate radiografii în scop diagnostic.

Tratamentul ortopedic presupune reducerea şi imobilizarea fracturilor prin mijloace nesângerânde. Reducerea este necesară atunci când există o deplasare a fragmentelor de fractură şi se face fie manual (tracţiune manuală), fie instrumental (cu ajutorul extensiei trans-scheletice). Imobilizarea unei fracturi după reducere se realizează în general folosind aparatul ghipsat circular sau atela ghipsată.

Imobilizarea se mai poate realiza prin diverse bandaje, în special pentru membrul toracic.

Tratamentul chirurgical este indicat atunci când tratamentul ortopedic eşuează şi în cazurile în care reducerea nu se poate obţine prin tratament ortopedic. Imobilizarea chirurgicală a fragmentelor fracturii se face cu ajutorul şuruburilor, plăcilor, sârmelor, tijelor etc. Ele sunt confecţionate din oţeluri austenice, titaniu sau aliaje din titaniu, materiale care sunt bine tolerate de organism şi nu suferă procese de coroziune în mediul intern.

Tipuri de fracturi

în funcţie de amploarea lor, fracturile pot fi:

– incomplete, când interesează o singură corticală;

– complete, când traiectul de fractură întrerupe complet cort icala, permiţând de cele mai mult e ori apariţia deplasării celor două fragmente.

În funcţie de lezarea învelişului cutanat, fracturile sunt:

– fracturi închise (cu păstrarea integrităţii tegumentare);

– fracturi deschise (cu plagă tegumentară).

Traiectul de fractură poate fi:

– transversal (mecanism direct sau mecanism de flexie);

– oblic scurt (mecanism direct sau mecanism de flexie);

– oblic lung (mecanism de flexie);

– spiroid (mecanism de torsiune);

– fractură cu trei fragmente:

– cominutiv.

Simptome

– deformare locală;

– atitudine vicioasă.

Semnele de certitudine ale fracturii:

– mobilitate anormală;

– crepitaţie osoasă;

– întreruperea continuităţii osoase;

– netransmisibilitatea mişcărilor.

Urgenţe

Braţul fracturat se poate imobiliza prin fixarea la torace cu o eşarfă, iar membrul pelvin, prin fixarea la cel sănătos cu un bandaj.

Pentru imobilizarea fracturilor femurului, se folosesc două aţele inegale, dintre care cea mai lungă se aplică pe faţa laterală externă a membrului inferior şi se întinde de deasupr oaselor bazinului până la călcâi. Atela mai scurtă se aplică pe partea internă şi se întinde de la regiunea inghinală până la călcâi. Fracturile oaselor mâinii se imobilizează pe faţa palmară de la cot la degete.

În cazul traumatismelor coloanei vertebrale, coloana vertebrală trebuie imobilizată, iar capul ţinut nemişcat când se suspectează leziuni ale coloanei vertebrale cervicale. Aceşti pacienţi nu trebuie deplasaţi decât de o echipă medicală care să dispună de guler cervical şi d o planşă specială pentru transport.

Roxana Pioaru, Farmacist.ro, nr. 106, martie 2007

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ