Invenţii care au schimbat lumea -Fonograful(1877)

0
334

220px-EdisonPhonographOriginile sunetului înregistrat se pierd undeva în Epoca Bronzului. La Teba, în Egipt, a fost înălţată în jurul anului 1500 î.H. o statuie colosală a lui Memnon. A fost astfel construită încât să reproducă sunetul unei strune de harpă ciupite în fiecare zi în cinstea Zeiţei Zorilor, mama lui Memnon. Felul în care era reprodus sunetul harpei nu este cunoscut şi nici nu poate fi descoperit de arheologi, întrucât statuia a fost distrusă de un cutremur în anul 27 î.H. Secretul reproducerii sunetului a fost pierdut.
O vreme îndelungată s-a folosit roata pentru a înregistra şi a reda sunetele. Din loc în loc în jurul marginii puteau fi amplasaţi bumbi care loveau clopoţei când roata era rotită cu mâna. In Evul Mediu, se putea reproduce muzică prin învârtirea cu mâna a unor cilindri pe care erau fixate ştifturi metalice; ştifturile erau menite să lovească anumite clape sau clopoţei atunci când erau rotite tamburele. în secolul al XlV-lea se realizau carilonuri automate. Cea mai veche flaşnetă păstrată până astăzi a fost făcută în 1502. Cutiile muzicale populare în secolul al XVIlM^ I şi al XlX-lea şi pianele mecanice de mai târziu se bazau pe aceeaşi tehnologie.
Fonograful a fost inventat în toiul unei adevărate frenezii a inventării de aparate electrice, într-o vreme în care aproape totul părea posibil. Unii numesc acea fază a Doua Revoluţie Industrială. Inventarea maşinării care putea reproduce sunetul a survenit cam în acelaşi perioadă în care se încerca realizarea unor aparate capabile să reproducă imagini în mişcare. Cele două, odată inventate, aveau să facă posibil filmul cu sonor, cinematograful.
Ideea de aparat pentru reprodus sunetul a venit din necesitatea de a conserva evenimentele, de a crea arhive istorice. Dar după ce a fost creat a fost utilizat în mare măsură pentru reproducerea muzicii. Cea mai veche maşină care a reuşit să înregistreze sunetul a fost fonautograful şi a fost inventat în 1855 de Leon Scott de Martinville. Avea un corn pe post de microfon şi o membrană ataşată de un ac care înregistra undele sonore pe hârtia afumată înfăşurată în jurul unui cilindru rotitor. Dar de aici până la gramofon mai era cale lungă, de vreme ce aparatul înregistra sunetul vizual, asemănător felului în care înregistrează seismograful de astăzi cutremurele. Fonautograful nu putea reda sunetul, fiind, de fapt, doar o jumătate de invenţie.
Chiar dacă a fost nesatisfăcător, fonautograful a stimulat mai mulţi inventatori din diverse ţări să caute o soluţie a problemei redării sunetului. Aveau să treacă alţi 20 de ani până când Thomas Edison îşi producea fonograful, în 1877. Acesta era un aparat care putea atât să înregistreze, cât şi să redea sunetul. In esenţă, Edison a folosit structura şi mecanismul lui Scott, dar a înlocuit hârtia afumată cu folie de aluminiu. Acul de înregistrare era fixat direct pe membrană şi înregistrarea se făcea ca un sant de adâncime variabilă.
De-a lungul anilor 1877 şi 1878, Edison a făcut demonstraţii publice ale fonografului său. Emitea o varietate de sunete în timp ce înregistra, de la vorbit la tuşit, şi apoi îşi uimea publicul redându-le. Aproape neve-nindu-le să creadă ceea ce auzeau, unii membri ai auditorului scoteau sunete dintre cele mai neobişnuite, imitând, de pildă, animale, pentru a vedeadacă maşina avea să le reproducă. Fonograful trebuia perfecţionat, dar, din păcate, atenţia lui Edison s-a mutat rapid asupra altor subiecte, ^a acea vreme îl preocupa inventarea becului, drept care a abandonat P^Jru moment fonograful.
h 1885, Alexander Graham Bell şi Charles Tainter au scos un brevet pentru invenţia lor, grafofonul. Era o adaptare a fonografului lui Edison, folosind cilindri de ceară în locul foliei de aluminiu – un uriaş progres, înregistrările grafofonului erau mai clare şi mai lungi, iar cilindrii de ceară erau mai durabili decât folia de aluminiu. Grafofonul i-a stârnit din nou lui Edison interesul pentru proiect şi, recunoscând superioritatea cilindrilor de ceară, i-a adoptat la propriul aparat. Cilindrii de ceară au fost folosiţi multă vreme, până ce, în cele din urmă, au ieşit din uz, în 1928. Ceara era mai bună decât folia de aluminiu, dar prezenta câteva probleme – se înmuia şi se topea atunci când se încălzea, mucegăind. Un înlocuitor superior a fost găsit în celuloid, un material plastic făcut din celuloză dizolvată; era mai uşor, mai dur şi rezistent la mucegai şi ciuperci.
Primii cilindri din celuloid au fost făcuţi de Thomas Lambert, erau de un roz aprins şi au ajuns să fie cunoscuţi sub denumirea de „lamberţi roz”. Edison a cumpărat drepturile de brevet pentru cilindrul din celuloid şi a înlocuit cilindrii lui de ceară cu Blue Amberols în 1912. Aceştia erau de un azuriu strălucitor şi aveau un miez de ghips, care cauza unele probleme, deoarece umfla şi deforma cilindrii.
Alţi inventatori de maşini de reproducere a sunetului au acţionat în alte direcţii. în 1893, Emile Berliner a inventat gramofonul, care utiliza discuri în locul cilindrilor. Edison încercase discurile în 1878, dar le abandonase în favoarea cilindrilor. Discurile de gramofon ale lui Berliner erau presate într-o matriţă din zinc şi făcute din cauciuc dur. S-au dovedit a fi mult mai uşor şi mai ieftin de produs, ceea ce a făcut posibilă producţia în masă. în matriţă se puteau presa oricâte discuri, în timp ce inscripţionarea cilindrilor se făcea individual.
Marea problemă a discurilor lui Berliner era calitatea slabă a sunetului, care se deteriora progresiv, odată cu uzarea cauciucului relativ moale. Astfel s-a ajuns la crearea duranoidului, un plastic dur, dar casant. Problema fragilităţii „78-urilor”, după cum li se spunea adeseori discurilor de gramofon – de la viteza de 78 de rotaţii pe minut – a fost rezolvată în 1948, când a fost introdus vinilul. Vinii este prescurtarea de la policlorură de vinil (clorură de polivinil) sau PVC.
La începutul secolului al XX-lea s-a dezvoltat o industrie mondiala puternică, şi oamenii au ajuns să poată cumpăra la preţuri relativ mici gramofoane şi înregistrări ale unor piese muzicale de orice fel. Durata limitată a timpului de redare oferit atât de cilindri, cât şi de discun favorizat muzica uşoară. Cântecele scurte de music hali precum One the Ruins that Cromwell Knocked About a Bit, Clementine şi Dilly-Dally on the Way se pretau la acest gen de înregistrare, dar după multă vreme au apărut pe piaţă şi piese clasice, adeseori w prescurtată. Industria discurilor a transformat viaţa muzicala a lumii. Oamenii au putut să achiziţioneze aproape orice piesă muzică şi să o asculte de câte ori voiau, în contrast cu mersul la concert, care le oferea o singură audiţie. În loc să asculte, să zicem, Simfonia a ş-aptea a lui Beethoven o dată pe an, puteau s-o asculte în fiecare zi, ajungând s-o ştie pe dinafară. Acest lucru a fost de mare ajutor celor ce doreau să capete o mai bună înţelegere a repertoriului clasic. Pentru multă lume, a devenit calea principală de acces la muzica serioasă.
Pentru compozitori, înregistrarea muzicii a însemnat că o lucrare nu avea să mai fie descalificată în urma unei prime reprezentaţii neinspirate sau nenorocoase; oamenii puteau acum cunoaşte nu numai o piesă muzicală, ci şi o anumită interpretare a ei, ascultând-o de-a lungul anilor. Publicul a devenit mai bine informat şi a căpătat mai mult discernământ. Iar compozitorii au devenit mai aventuroşi. Probabil că industria înregistrărilor a jucat un rol important în diversificarea stilurilor muzicale, înregistrarea trebuia să fie definitivă şi de cea mai bună calitate pentru a rezista numeroaselor audiţii, ceea ce a avut, de asemenea, un efect profund asupra industriei muzicale, împingând standardele interpretării şi mai sus.

Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden

 [twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ