Florile în istorie: De la grădinile suspendate ale Semiramidei, până la parcurile imense ale Renașterii

0
410

hanging_gardens (1)Interesul omului pentru flori se pierde în negura istoriei, frumusețea și calitățile acestora făcându-le să fie nu numai muze pentru poeți, ci și sursă de inspirație pentru tămăduitori. De altfel, există nenumărate dovezi arheologice care atestă faptul că florile au făcut parte mereu din viața omului. 

Potrivit autorilor A. Milițiu și N. Ailincăi, în volumul “Floricultură”, citat de Agerpres, cultivarea plantelor în scop decorativ a început să fie practicată din sclavagism, când munca migăloasă pentru îngrijirea lor era efectuată de către sclavi.

În Antichitate era renumit cultul pentru flori la popoarele Orientului, respectiv în China, India și Japonia. Parcuri imense de flori împrejmuiau palatele împăraților chinezi, cu flori precum azaleea, camelia, crinul, lotusul sau trandafirul.

Grădinile indiene ofereau și ele un sortiment floricol variat, caracterizat de vegetația naturală luxuriantă.

Japonia, pe de altă parte, era vestită pentru celebrele aranjamente florale Ikebana, notează prof. dr. Florin Toma în cartea “Floricultură și Artă florală”.

În Marele Templu din Ierusalim, construit pe vremea împăratului Solomon, se afla o încăpere “grădină”, cu o mare varietate de specii de plante, cultivate în ghivece. De altfel, în Iudeea, lângă Ierusalim, era vestită ”Valea trandafirilor lui Solomon”.

Grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon, care au constituit una dintre “cele 7 minuni ale lumii antice”, atestă faptul că încă din acea perioadă florile erau folosite în scopuri diverse.

Iranul era și el celebru pentru grădinile sale, așa-numitele paradisuri în care se cultivau atât arbori, cât și multe flori, precum toporași, zambile, lalele, narcise, maci, trandafiri, crini, liliac și mirt. De altfel, Iranul era numit Ghiulistan (trandafir), iar capitala sa — Susa (orașul crinilor).

În Egipt, grădinile erau decorate cu fântâni, arbori pletoși și foarte multe flori, printre care maci, trandafiri, albăstrele, crini, rezede, mirt, dar cea mai importantă era lotusul.

În Europa, florile reprezentau o ofrandă adusă zeităților sau personalităților, un exemplu edificator în acest sens fiind denumirile date florilor în Grecia antică, precum Narcissus, Adonis, Iris, Nemessis.

În Roma antică, florile se bucurau de o atenție deosebită. Poetul Horațiu spunea că “plantele de ornament, trandafirii și mixandrele, au luat locul altor plante mai folositoare.” În celebrele “grădini romane”, locul principal era ocupat de flori, folosite la împodobirea templelor, locuințelor și băilor, iar printre cele mai apreciate erau lalelele, zambilele, narcisele, violetele, gladiolele, iar garoafele și trandafirii se cultivau iarna sub sticlă. Pe vremea împăratului Seneca, la Roma se plantau flori în ghivece, iar împăratul Nero (54-68) patrona așa numitele “ploi” cu petale de trandafir, închinate zeiței Venus.

În Dacia, grădinile cuprindeau atât plante folosite în scopuri medicinale, cum ar fi mătrăguna, spânzul, iarba mare, cât și plante folosite în scop decorativ, cum ar fi merișorul, albăstreaua, lăcrămioarele, bujorul sau priboiul.

Evul Mediu a adus numeroase îmbunătățiri în domeniul floricol. Au fost preluate în cultură specii din flora spontană, grupate ulterior în colecții, inițial în grădinile particulare și ale mănăstirilor, apoi în cadrul grădinilor botanice, înființate mai întâi la Pisa (1547), la Oxford (1632) și la Versailles (1657).

Renașterea este perioada în care încep să fie transferate plante în și din toate zonele lumii, sunt înființate școli de instruire în domeniul culturii plantelor și instituții de producere organizată a plantelor floricole, iar în Europa Occidentală se construiesc parcuri elaborate imense.

Ana Grama

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ