File de istorie – Nașterea Islamului: Mahomed vestește credința

0
91

masjid_shah_view_of_the_courtyard_by_pascal_coste

Ponegrit în oraşul său natal, un fost negustor ce alesese exilul s-a întors ca să facă din Mecca centrul unei religii mondiale, scrie Reader’s Digest, în “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.

Târziu într-o după-amiază de septembrie a anului 622, doi bărbaţi, călare pe cămile, s-au strecurat neobservaţi afară din oraşul gălăgios şi prăfos al Meccăi – pentru musulmani Makkah – şi s-au îndreptat spre sud către imensitatea Deşertului Arab. Dacă şi-ar fi continuat drumul, ar fi ajuns în Yemen, „Arabia Felix”, la ale cărei ţărmuri neguţătorii veneau cu mirodenii, parfumuri şi pânzeturi fine aduse de peste Oceanul Indian, pentru a fi duse pe uscat către imperiile Bizantin şi Persan.

După trei zile însă, călătorii s-au oprit şi s-au adăpostit într-o peşteră. Când au fost siguri că scăpaseră de orice posibili urmăritori, s-au întors şi, ocolind Mecca la o distanţă sigură, s-au îndreptat spre nord către aşezarea Yathrib, aflată la circa 480 km depărtare, unde erau aşteptaţi de mult timp.

Cel mai în vârstă dintre cei doi avea o statură impunătoare şi trecuse de şaizeci de ani; celălalt era un bărbat îndesat dar puternic, de vreo cincizeci de ani, smead şi chipeş. După obiceiul arab, numele lor le dezvăluia clanul şi descendenţa, însă istoria îi cunoaşte ca Abu Bakr, primul calif al Islamului, şi Mahomed, profetul său. Aceşti bărbaţi aveau să conducă prima comunitate de musulmani a lumii. Plecarea lor este cunoscută sub numele de Hijra, „migraţie”; musulmanii văd în ea punctul de început al calendarului islamic.

Sfatul păcii

poza 6

(Primii discipoli ai lui Mahomed meditează asupra cuvintelor Profetului în aşezarea din oaza Yathrib, oraşul Medina de astăzi. După ce Mahomed s-a convins de misiunea sa profetică, el recita zilnic în public mesajele despre care era încredinţat că îi fuseseră transmise de divinitate. Discipolii săi memorau aceste revelaţii, care au fost scrise ulterior, alcătuind Coranul – cuvântul înseamnă „recitare”)

Yathrib a devenit cunoscut drept Madinat-al-Nabi, „Oraşul Profetului”. Era Medina de astăzi, primul loc unde musulmanii au trăit împreună ca o umma, comunitate unită prin legături de obligaţii şi protecţie reciprocă, bazată pe supunerea în faţa autorităţii Profetului – cuvântul „musulman” înseamnă „cel care se supune” lui Dumnezeu – şi pe credinţa că acesta a primit o revelaţie de la Dumnezeu.

„Nu tu ai fost cel care a ucis duşmanii, ci Dumnezeu i-a ucis.” – CORANUL

Oraşul Mecca se îmbogăţise din două surse. Mai întâi, el era centrul sfânt în care triburile învrăjbite ale deşertului şi oraşului se puteau întâlni pe teren neutru pentru a proslăvi diverşi zei locali sau tribali, a face troc, a aduce sacrificii şi a-şi rezolva certurile. Apoi, Mecca era un popas esenţial pe rutele comerciale lungi, menţinut de o elită negustorească care, printr-un amestec de diplomaţie, mită şi forţă armată, putea garanta trecerea sigură a mărfurilor scumpe prin deserturile patrulate de triburi ostile. Ca fiu de negustor, Mahomed luase parte la acest comerţ, ajungând până la pământurile creştine de la nord şi câştigându-şi porecla de Al-Amin, „Cel în care poţi avea încredere”.

Decăderea morală din oraşul Mecca îl îngrozise pe Mahomed. Cuvântările sale în numele celor oropsiţi de soartă şi îndemnul la teamă şi uimire în faţa măreţiei creaţiei i-au câştigat susţinători devotaţi în aproape toate clanurile din Mecca. I-au atras însă şi duşmani puternici, fiindcă el denunţa nu doar corupţia, ci şi pe acei zei falşi al căror cult îmbogăţea oraşul. A proclamat o singură divinitate şi un crez bazat pe compasiune şi pe preocuparea pentru o comunitate întemeiată pe dreptate, nu pe bogăţie sau putere.

Aflaţi la Mecca, nişte pelerini din Yathrib l-au auzit pe profet vorbind şi au fost atât de impresionaţi încât l-au invitat în oraşul lor, pentru a trăi printre ei ca mediator şi sfătuitor. Plecând urechea la rugămintea lor, Mahomed şi-a trimis vreo 70 de discipoli la Yathrib, în grupuri mici. Însă doar după ce profetul a simţit chemarea lui Allah (Dumnezeu în limba arabă) a părăsit el însuşi Mecca, trei luni mai târziu.

Mohammed_receiving_the_submission_of_the_Banu_Nadir

Din momentul sosirii la Yathrib, Mahomed a dat dovadă că este extrem de conştient de delicateţea poziţiei sale. Avea discipoli credincioşi atât între cei care îl invitaseră, cât şi între cei ce îl urmaseră; aceştia nu se priveau însă întotdeauna cu ochi buni. Mai mult, deşi lui Mahomed i se recunoştea unanim rolul de arbitru într-o comunitate secătuită de vrajbe, nu toţi erau dispuşi să-i accepte învăţăturile religioase, mai cu seamă arabii ce practicau o formă de iudaism.

Înalta sensibilitate a lui Mahomed este dezvăluită de o tradiţie musulmană ce povesteşte cum şi-a ales casa în Yathrib. Pentru a nu alege între ofertele de găzduire concurente, lucru care i-ar fi ofensat pe cei refuzaţi, el a dat drumul cămilei sale să meargă în voie, cerând ca nimeni să nu o îndrume nicicum. Toţi au crezut că Allah era cel care mâna cămila. Pe locul unde s-a aşezat ea în sfârşit, Mahomed a construit o casă şi prima moschee.

Ştiind că prigonitorii săi din Mecca nu îi vor da pace şi dându-şi seama că refugiaţii nu puteau trăi mereu din pomeni, Mahomed a început să organizeze raiduri asupra caravanelor care erau însăşi viaţa Meccăi. Prada, socotea el, avea să întărâte duşmanul, să-i răsplătească pe cei credincioşi lui, să perturbe aprovizionarea cu hrană a Meccăi, să dea exemplu triburilor neutre, să aducă alinare celor bolnavi şi nevoiaşi şi să atragă convertiri la cauza sa.

poza 7

Armata Islamului

(Călare pe cămile, o armată a adepţilor lui Mahomed merge să se lupte cu armata Meccăi. Cele două armate s-au întâlnit la fântânile lui Badr, unde războinicii musulmani, deşi mult depăşiţi numeric, au triumfat asupra celor din Mecca)

În 624, o armată din 950 de oameni a părăsit Mecca escortând o caravană ce se întorcea la Gaza. La fântânile lui Badr, adepţii lui Mahomed, luptând cu inamici de trei ori mai numeroşi, au repurtat asupra celor din Mecca o victorie zdrobitoare ce avea să însemne în istoria islamică echivalentul căderii Bastiliei la francezi sau al asaltului Palatului de Iarnă la ruşi.

Revanşa Meccăi a venit în anul următor, în Bătălia de la Uhud, ce a pus serios la încercare loialitatea partizanilor lui Mahomed, costându-i zeci de vieţi, printre care si cea a unui unchi al lui Mahomed.

„Dumnezeul vostru e numai un unic Dumnezeu; nu este Dumnezeu afară de El, cel milostiv, îndurat.” – CORANUL

În 627, o trupă de circa 10.000 de meccani a pornit împotriva Medinei, aşezată într-un loc protejat din trei părţi de stânci inaccesibile. La sfatul unui convertit, Mahomed a poruncit oamenilor săi să sape un şanţ mare care să completeze fortificaţiile aşezării. Stratagema, simplă dar eficace, a derutat cavaleria, neexperimentată în tehnica asediului. Împuţinându-li-se proviziile, meccanii şi-au arătat frustrarea blestemând şi s-au făcut nevăzuţi.

Fiecare victorie părea o confirmare că profetul era călăuzit de Allah, permiţându-i să alunge din Medina pe cei ce îi puneau la îndoială mesajul. În 628, Mahomed a sosit în fruntea unei armate impresionante la Mecca, aparent pentru datina pelerinajului. Divizaţi cu privire la cum să reacţioneze, meccanii au acceptat un armistiţiu de zece ani. Când Mahomed a revenit după doi ani cu o armată de 10.000 de oameni, rezistenţa Meccăi s-a prăbuşit, iar Mahomed s-a reinstalat în oraşul natal printr-o lovitură fără vărsare de sânge.

Kaaba

Ka’aba, sanctuarul principal, a fost golit de idoli, dar Mahomed se arătă împăciuitor cu foştii săi prigonitori. Cu toate acestea, nu exista milă pentru cei care luau în derâdere revelaţiile ce alcătuiau această credinţă a supunerii – Islamul. Cei care o îmbrăţişau şi apoi o respingeau se puteau aştepta la exil sau la moarte.

La doi ani după victoria decisivă, Mahomed a murit subit. Musulmanii erau uluiţi. Dar Mahomed nu pretinsese niciodată că ar fi mai mult decât un om. Miracolul său consta în mesajul şi în victoria sa. Abu Bakr le-a reamintit musulmanilor că Allah nu era mort şi că Lui, şi unii altora, erau datori cu ascultare. Neproclamându-se nici profet, nici rege, Abu Bakr a fost venerat drept Khalifa – calif, adică „Succesor” al profetului şi conducător al credincioşilor, îndârjirea sa de a continua cu devotament opera începută de profet a constituit forţa motrice ce a dat naştere unui imperiu.

Angelina Petra

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ