File de istorie – De ce au fost persecutaţi creştinii?

0
128

fire-800x445

(Roma în flăcări – Focal şi fumul învăluie Roma în timpul unui mare incendiu care a durat nouă zile, provocând mari pagube, împăratul Nero a aruncat vina incendiului asupra creştinilor, iscând primul val de persecuţii împotriva noii religii)

Deşi creştinismul s-a statornicit în tot bazinul Mediteranei în primii 300 de ani de la moartea lui Iisus, adepţii săi nu au depăşit probabil niciodată zece la sută din populaţia imperiului. Bine înrădăcinat şi totuşi minoritar, creştinismul atrăgea persecuţia, scrie Reader’s Digest, “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.

Iudaismul era tolerat de către Roma ca religie veche, respectată. Iniţial, creştinii au fost şi ei văzuţi ca fiind evrei, şi trataţi identic. Însă curând după moartea lui Iisus, evreii şi creştinii au început să insiste asupra deosebirilor dintre ei. Refuzul creştinilor de a aduce sacrificii împăratului – întruchiparea statului roman – a fost văzut ca trădare şi declarat în afara legii.

De aici, prejudecata romanilor a înflorit. Unde evreii erau eminenţi, creştinii erau nepricepuţi şi uşor de transformat în victime. Cuvintele slujbei împărtăşaniei sugerau că aceştia mâncau carne de om şi beau sânge. Ce consecinţe puteau avea astfel de practici diabolice? Clar, un dezastru. „Nu plouă din cauza creştinilor”, a devenit un proverb popular la Roma.

Prima mare răbufnire anticreştină a avut loc în anii 60, sub domnia lui Nero, când a ars Roma. Căutând un ţap ispăşitor, nepopularul împărat s-a decis asupra creştinilor. Sute dintre ei au fost închişi, torturaţi şi ucişi. Unii au fost aruncaţi în faţa taurilor să fie sfârtecaţi sau au fost răstigniţi, altora li s-a dat foc ca torţe umane. Legenda pretinde că Petru şi Pavel au pierit amândoi în acest pogrom.

Deşi în secolul II-lea se ajunsese ca simplul fapt de a fi creştin să poată însemna condamnarea la moarte, în realitate legea nu prea a fost aplicată. Împăratul Traian, care a condus de la 96 la 117, a dispus ca să li se facă judecată dreaptă creştinilor şi a interzis persecuţia. Conducătorii ştiau că făcându-i martiri întăreau în loc să submineze credinţa creştină.

Cel mai adesea creştinii trăiau în pace cu vecinii lor. În vremuri de primejdie, majoritatea se ascundeau şi scăpau. În general, martirii erau victime izolate ale prejudecăţilor şi barbariei locale. Martirii îi înfuriau pe oficiali prin „încăpăţânarea” lor, unii chiar bucurându-se să fie chinuiţi. Au existat nenumărate martirii glorioase, în special în arene unde prizonierii erau aruncaţi fiarelor sălbatice drept amuzament. Aceste evenimente şi-au găsit curând locul în istoria creştină, oferind lecţii de suferinţă ce reflectau viaţa lui Iisus.

În secolul al III-lea, împăratul Decius a insistat ca întreaga populaţie – inclusiv creştinii – să aducă sacrificii zeilor romani şi să obţină un certificat atestând că făcuse acest lucru. Edictul a dispărut repede într-un val de papirusuri false. Câţiva ani mai târziu însă, împăratul Valerian (257-259) a emis ordine similare, dar concentrându-se asupra căpeteniilor şi proprietarilor de pământuri, nu a oamenilor de rând.

În anul 303 însă, Diocleţian a declanşat aşa-numita Mare Persecuţie, poruncind creştinilor să aducă sacrificii zeilor sau să se aştepte la torturi, închisoare sau moarte. Mii de oameni au murit – nu destui ca să afecteze numărul creştinilor, dar suficienţi pentru a-i întări în credinţă pe cei rămaşi.

Angelina Petra

LĂSAȚI UN MESAJ