File de istorie – De ce aşteptau evreii un Mesia?

0
228

iisus

Trei secole, de la cucerirea de către Alexandru cel Mare, Palestina fusese un centru al discordiei. La începutul secolului II î.Hr., stăpânitorul grec a încercat să suprime credinţa evreilor, potrivit Reader’s Digest, “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”.

Dar o revoltă reuşită condusă de Iuda Macabeul în 165-163 î.Hr. a dus la un veac de independenţă evreiască. Conform prezicerilor din Vechiul Testament, „Ultimele Vremi” sosiseră, vremi în care lupta dintre Bine şi Rău urma a fi tranşată pentru totdeauna. Evreii religioşi credeau că Dumnezeu a ales Israelul – Palestina evreiască – ca avangardă a împărăţiei sale. Aceasta avea să fie adusă de un mare conducător, Mesia, „Cel Uns” – în greceşte Hristos.

Venirea lui Mesia şi a Împărăţiei lui Dumnezeu depindeau de puritatea religioasă a evreilor. Mulţi credeau că tocmai aceasta le lipsea, iar asalturile asupra poporului evreu s-au înteţit. În 63 î.Hr., romanii au cucerit Ierusalimul. Ulterior ei au numit un rege-marionetă, sub care dezordinea şi luptele s-au intensificat.

La moartea lui Irod, cam pe timpul naşterii lui Iisus, au avut loc tulburări profunde, alimentând speranţa unei schimbări apocaliptice. Palestina a fost împărţită între cei trei fii ai lui Irod. Apoi, în provincia de sud a Iudeii, unul din fii a fost înlocuit cu un guvernator roman, Ponţiu Pilat. Pentru cei cucernici, semnele erau evidente: „Sfârşitul Lumii” era iminent.

Ce aveau la bază învăţăturile lui Iisus?

Iisus nu a pretins că mesajul său era cu totul original: el a spus că nu venise să schimbe Legea, ci să o împlinească. Cuvintele şi acţiunile sale sunt un amestec de tradiţie şi originalitate, trădând totodată buna cunoaştere a vieţii politice explozive din Palestina. Vederi diferite despre ceea ce ar trebui să fie independenţa evreiască aveau patru secte principale: saducheii clericali, fariseii, spiritualitatea lor având multe puncte comune cu ce spunea Iisus, zeloţii militanţi şi esenienii retraşi, a căror credinţă în lupta dintre bine şi rău dezvăluie asemănări cu învăţătura lui Iisus.

Iisus a subliniat latura iubitoare a lui Dumnezeu, nu cea pedepsitoare. Ideea că trebuie să-i iubim pe duşmani, pe păcătoşi şi pe săraci era fără precedent. Faptul de a se asocia cu femei, chiar prostituate, călca în picioare normele acceptate de comportament.

Cu toate cuvintele lui Isus despre non-violenţă, implicaţiile politice ale mesajului său erau de neevitat. Împărăţia lui Dumnezeu însemna şi eliberate de sub stăpânirea romană. Iisus ar fi putut chiar accepta că extremismul îşi avea rolul său. Un discipol al său era Simon Zelotul. Altul era Iuda Iscariotul – unul din sicari, cuvânt ce-i desemna pe zeloţii ce foloseau în asasinate sica, un mic pumnal curbat.

Ce însemna răstignirea?

În lumea antică, răstignirea era cea mai dureroasă şi lungă formă de execuţie tradiţională, folosită ca mijloc de a expune umilirii publice rebelii politici. După în frângerea revoltei sclavilor lui Spartacus împotriva Romei, în 71 î.Hr., circa 600 de prizonieri au fost răstigniţi pe Via Appia.

Ca răspuns la tulburările de după moartea lui Irod, în anul 4 î.Hr., romani au crucificat 2.000 de rebeli în Ierusalim Răstignirea era de regulă precedată de biciuire. Se înfigea un stâlp în pământ iar victima era legată de o traversă, sau i se băteau cuie la încheietura mâinii; dacă i-ar fi fost bătute prin palmă, ca în mult picturi tradiţionale, greutatea corpului a fi făcut ca ele să treacă prin oasele mâinii. La urmă, traversa, cu condamnatul, era ridicată pe poziţie. Moartea survenea în urma epuizării, combinată cu asfixierea, toracele fiind comprimat de presiunea trupului suspendat.

646x404

Romanii au rafinat tortura punând un suport la nivelul călcâiului, astfel că victima putea îndrepta picioarele, uşura presiunea din torace şi recăpăta respiraţia până când epuizarea îşi spunea cuvântul. Astfel, victimele puternice puteau supravieţui timp de două sau trei zile.

Uneori, moartea era grăbită prin zdrobirea intenţionată a picioarelor victimei. La răstignirea lui Iisus, el şi cei doi tâlhari executaţi împreună cu el trebuiau să fie daţi jos înainte de venirea Sabatului. Picioarele tâlharilor au fost zdrobite, dar ale lui Iisus nu, deoarece s-a considerat că acesta era deja mort.

Cum s-a ajuns la o nouă religie?

După spusele lui Iisus şi ale discipolilor, el a murit pentru ca poporul lui să poată aduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, spre folosul evreilor şi al altor neamuri deopotrivă. La puţin timp după moartea sa, discipolii s-au confruntat cu realitatea că o atare revoluţie nu se înfăptuise. Dacă viaţa lui Iisus şi credinţa lor aveau un sens, mesajul trebuia reinterpretat. Astfel că Iisus însuşi şi învăţătura sa au devenit subiectul propovăduirii lor. La început, cei mai activi la răspândirea mesajului au fost secta numită a nazarinenilor, condusă de Petru şi de Iacob, fratele lui Iisus. Fiindcă nazarinenii pretindeau că Iisus era rege, ei erau o ameninţare atât pentru romani cât şi pentru evreii puternici. Îi progonea în special un agent numit Saul din Tars.

Mergând să distrugă o comunitate creştină, Saul a trăit o convertire bruscă şi dramatică pe drumul spre Damasc şi a devenit nazarinean el însuşi. Încă privit cu suspiciune de către creştinii din Ierusalim, el a fost trimis ca misionar din Antiohia dincolo de ţinuturile din estul Mediteranei; datorită călătoriilor sale ulterioare, a devenit cunoscut sub numele roman de Pavel.

În cei 14 ani de misionarism, între 43 şi 57 d.Hr., Pavel a pornit el însuşi o revoluţie. Pentru a obţine recunoaşterea lui Iisus de către neevrei, Pavel l-a înfăţişat pe el şi învăţăturile lui ca superioare oricărui alt cult, roman, grec sau persan. Vocabularul lor a fost folosit pentru a adapta mesajul la împrejurări noi. Doctrinele vechi nu au fost respinse, ci au devenit baza unei noi înţelegeri.

Chipuri ale lui Hristos

mozaic

Petru pescarul i se alătură lui Isus în această pictură din secolul XV de la Perugia, Italia. Copilul Isus (stânga jos), pictat în Peru în secolul XVIII

Pentru a nu provoca direct Roma, Pavel a eliminat orice referire la naţionalismul evreu. În doctrina lui Pavel, Iisus a devenit un conducător pur spiritual, cu mesajul universal că doar credinţa definea un creştin. Trădarea lui Iuda a făcut posibil ca evreii, nu Roma, să fie consideraţi răspunzători pentru moartea lui Iisus. Aceste atitudini au ridicat împotriva sa creştinii din Ierusalim şi au provocat o ruptură netă între Pavel şi nazarineni. Dar influenţa nazarinenilor a scăzut treptat, asupra evreilor abătându-se un dezastru după altul.

La 70 d.Hr., după ce Palestina se răsculase iar, romanii au recucerit Ierusalimul şi au distrus templul. Fortăreaţa de la Masada, apărată de zeloţi, a căzut în 73, când apărătorii – circa 960 de bărbaţi, femei şi copii – s-au sinucis pentru a nu se preda. În 135, după o nouă revoltă, evreii au fost împrăştiaţi.

Cu mult timp înainte de acesta, Pavel a fost dus la Roma, unde se formase deja o comunitate activă de creştini. Tradiţia pretinde că Petru – numit în Evanghelii piatra de temelie a creştinătăţii, pe care urma să fie clădită Biserica – a făcut şi el drumul până la Roma, unde avea să fie venerat mai târziu ca prim papă.

Artă sacră

poza 2

 

Pictorii şi sculptorii au interpretat viaţa şi învăţăturile lui Isus în funcţie de locul şi timpul în care se găseau. Printre icoanele ruseşti, pictate pe lemn, se află acest Hrist cu Părul de Aur. Statueta de lemn reprezentând-o pe Fecioara cu Pruncul provine din Insulele Solomon. Un mozaic cu Isus ca „Pantocrator”, Stăpân al Universului, acoperă domul Bisericii Sfintei Fecioare de la Daphni, Grecia.

Cu făclii, dând foc Romei

Creştinii erau consideraţi o ramură rătăcită a iudaismului, până când în 64 d.Hr. împăratul Nero i-a acuzat de a fi pus focul ce a distrus mare parte a Romei. Pavel şi Petru au pierit poate în valul de violenţă anticreştină ce a urmat. Acest lucru nu a putut opri răspândirea treptată a creştinismului în versiunea lui Pavel, în timp ce vocea iudaismului ortodox era slăbită prin împrăştierea poporului său.

Evangheliile au apărut în a doua jumătate a secolului I. Erau scrise în greacă, limba părţii de est a Imperiului Roman, şi se adresau creştinilor evrei, dar şi cititorilor greci şi romani. Ele arată înţelegerea crescândă de către Biserică a lui Iisus şi a operei sale. La fel ca Pavel, autorii lor erau convinşi de existenţa unei relaţii continue şi mistice cu Iisus. Evangheliile au fost sprijinul comunităţilor creştine în cursul celor două secole ulterioare, până când persecuţia creştinilor a luat sfârşit în secolul al IV-lea, la convertirea lui Constantin.

Angelina Petra

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ