File de istorie – De ce a decăzut Roma și ce a urmat după cucerirea sa

0
211

rome-2-naval-invasion1

Arderea Romei a urmat după o lungă perioadă de tulburări politice şi militare, începute în secolul al III-lea. La acea vreme, goţii din nord nu erau decât unul din multele grupuri aşa-numite „barbare” care atacau Imperiul Roman. Între timp, imperiul era ameninţat şi la răsărit de către războinicul Imperiul Sasanid al Persiei, iar apărarea celor două fronturi suprasolicita grav resursele Romei.

Potrivit Reader’s Digest, în “Când, unde & Cum s-a întâmplat. Cele mai dramatice evenimente… şi cum au schimbat ele lumea”, puterea militară a barbarilor de dincolo de graniţele Romei fusese demonstrată chiar din anul 9 d.Hr., când o revoltă minoră printre triburile din Germania răsăriteană s-a soldat cu o înfrângere umilitoare pentru Imperiul Roman.

Însărcinat cu înăbuşirea rebeliunii, Publius Quintilius Varus a adunat 20.000 dintre cei mai buni soldaţi din toată lumea. În pădurea Teutoberg, din zona Paderborn, o armată germană unificată sub comanda lui Arminius, şef al tribului cheruscilor şi fost aliat al Romei, a atacat şi masacrat armata lui Varus, făcând graniţa de nord-est a stăpânirii romane să rămână la râul Rin.

În Roma, efectul acestui măcel a fost unul zdrobitor. Scriind un secol mai târziu, chiar la vremea când Roma se extindea în noi direcţii şi cucerea Britannia, istoricul Tacit si-a amintit de Arminius: „Până în ziua de astăzi, triburile îl pomenesc în cântece.”

poza 2

(Theodosius cel Mare a fost primul împărat roman care a ţinut să facă din alianţa cu vizigoţii războinici o strategie politică şi a încercat să asigure stabilitatea)

Declinul Romei s-a accelerat în anul 270, când împăratul Aurelian a renunţat la controlul asupra Daciei şi le-a permis goţilor să o ia în stăpânire. Cei care au făcut-o se numeau vesi şi până la sfârşitul secolului ei se diferenţiaseră de alţi goţi ce se aşezaseră în Ucraina de astăzi: istoricii de mai târziu i-au numit vizigoţi şi ostrogoţi.

În anul 376, vizigoţilor, disperaţi să scape de huni, li s-a permis să traverseze Dunărea şi să se aşeze înăuntrul imperiului. Dar exploatarea oficialilor lacomi i-a făcut să se revolte. În 378, ei l-au învins şi ucis pe împăratul Roman de Răsărit, Valens, lângă Adrianopol (astăzi Edirne, în Turcia), iar patru ani mai târziu împăratul Theodosius îi lăsa să se aşeze în provincia nord-balcanică a Moesiei.

După moartea lui Theodosius, în 395, vizigoţii sub conducerea lui Alaric au ieşit din provincia lor şi au început şirul de campanii ce au culminat cu devastatorul asalt asupra Romei din anul 410.

De ce a decăzut Roma?

Prosperitatea Romei se bazase pe rolul ei de capitală răsfăţată a unui imperiu vast şi puternic. Cu timpul, clasele conducătoare au devenit tot mai indolente, stilul lor de viaţă depinzând de sclavi, care la acea vreme erau o treime din populaţia oraşului. Săracii aveau o raţie zilnică de 1,5 kg de pâine şi existau carne, vin şi ulei din belşug şi ieftine. Apeductele aduceau apă din abundenţă în oraş.

Mulţimile se îngrămădeau la circ pentru cursele de care şi puneau febril pariuri pe cine avea să iasă învingător. Teatrele prezentau „pantomime” ce ilustrau faptele zeilor şi ale eroilor, precum şi spectacole muzicale somptuoase cu peste 3.000 de dansatori şi cântăreţi.

poza 3

(Căderile, sângele şi moartea distrau mulţimile romane în aceste curse de care trase de doi, trei sau patru cai ce goneau pe pistă. Acestea înlocuiseră spectacolele cu gladiatori, proscrise odată cu adoptarea creştinismului)

Până în secolul al V-lea însă mai mulţi factori subminaseră prosperitatea Romei şi făcuseră mai dificilă menţinerea politicii tradiţionale a împăraţilor de a oferi „pâine şi circ” pentru mulţumirea maselor. Imperiul slăbise şi graniţele sale depărtate deveniseră mai greu de apărat. Nu mai exista forţă armată disponibilă pentru noi cuceriri, nici noi transporturi de sclavi dinspre popoarele subjugate, iar vechii sclavi evadau adesea şi se alăturau unor cete de proscrişi. Cei bogaţi plăteau aşadar scump pentru a-şi menţine standardul privilegiat de viaţă, aceasta ducând la creşterea abruptă a impozitelor.

Prevăzând dezintegrarea Imperiului Roman, în anul 300 împăratul Constantin i-a statornicit Imperiului Roman o frumoasă capitală nouă la Bizanţ, pe care l-a rebotezat Constantinopol. Din acel moment, Roma a devenit doar capitală a Imperiului Roman de Apus. În deceniul şapte al secolului al IV-lea a încetat să mai aibă chiar şi acest rol, fiindcă împăratul Valentinian I a mutat curtea imperială într-o nouă capitală: Milano, în nord-vestul Italiei.

Siguranţă între mlaştini

Împăratul Honorius, însă, se simţea vulnerabil în Milano, care era expus ameninţării atacurilor vizigote. De aceea, în anul 402 el şi-a mutat curtea la Ravenna, un oraş de pe coasta de nord-est a Italiei, protejat de terenul mlăştinos. Acesta fusese un centru naval important pentru flota romană de pe Adriatica încă din timpul lui August, cu patru secole în urmă, când a fost construit în mod special portul învecinat Classis.

Un canal lega Ravenna de râul Po, pe care trecea întreg traficul comercial dinspre Orient către nordul Italiei. Gărzile pretoriene, forţa defensivă cea mai importantă a romanilor, l-au urmat pe Honorius la Ravenna, făcând ca pătrunderea în Roma şi devastarea sa de către Alaric şi oamenii săi să devină mult mai facilă. Ravenna însă era un oraş nesănătos. Un scriitor din secolul al V-lea, Sidonius Apollinaris, se plângea că: „De-o parte, mareele sărate iau cu asalt porţile; de cealaltă, mişcarea vaselor tulbură depunerile murdare din canale.”

După ce Honorius a adoptat Ravenna drept capitala sa, aceasta a fost împodobită cu mai multe biserici magnifice, ridicate de sora sa vitregă, Galla Placidia, care s-a stins în anul 450 – dar şi de conducătorii de mai târziu, din secolele al V-lea și al VI-lea.

poza 4

(Mausoleul din Ravenna al Gallei Placidia, sora vitregă a împăratului Honorius, conţine mozaicuri, precum şi mormântul de alabastru al ei şi al lui Honorius)

Renegatul și crescătorul de păsări

Căderea Romei a fost cauzată în parte de confruntarea dintre şeful militar ce fusese odinioară comandant chiar în armata Romei şi un împărat căruia îi lipsea voinţa de a conduce.

Alaric, născut prin anul 370 lângă vărsarea Dunării, era fiul unui şef vizigot. La vârsta de 24 de ani, el era comandantul trupelor auxiliare ale goţilor din armata romană. În anul 395, a fost ales căpetenie a neamului său, renunţând la comanda în slujba Romei. Aflat în căutare de pământuri pentru vizigoţi, el i-a condus mai întâi împotriva Greciei, devastând Peloponezul. În 401, Alaric a invadat Italia, însă s-a retras înfrânt de către generalul roman de origine vandală Flavius Stilicho. Întorcându-se de trei ori la porţile Romei, Alaric a devastat în cele din urmă oraşul în 410.

Prin contrast cu Alaric cel capabil şi războinic, împăratul roman Flavius Honorius, născut în 374, era o mediocritate fără înclinaţii pentru treburile militare, pe care le lăsa în seama altora, deşi invidia pe succesul lui Stilicho l-a făcut să-i comande asasinarea. Cea mai mare parte a timpului şi-o dedica creşterii păsărilor, părând să nu observe decăderea imperiului său. În 412, el a făcut pace cu succesorul lui Alaric, Athaulf, rămânând împărat încă 11 ani, până la moartea lui în capitala Ravenna, în anul 423.

poza 5

(Spiritul războinic al lui Alaric vizigotul (stânga) era prea mult pentru temătorul împărat roman Flavius Honorius)

Ce s-a întâmplat după devastarea Romei?

Când Athaulf, cumnatul lui Alaric, a preluat conducerea vizigoţilor, în anul 410, el s-a decis să facă pace cu romanii. S-a căsătorit deci cu Galla Placidia, sora vitregă a împăratului Honorius, şi i-a încurajat pe cetăţenii Romei să-şi refacă oraşul devastat, cu rezultate atât de bune încât, la şapte ani după aceea, cicatricele materiale ale jafului de-abia dacă mai erau vizibile – deşi cele mentale se păstraseră.

Imperiul de Apus avea să supravieţuiască încă 66 de ani, până când ultimul împărat, Romulus Augustulus, a fost alungat de pe tron de un general german, Odoacru. Preluând suveranitatea asupra a ceea ce rămăsese din Imperiul de Apus, Odoacru l-a declarat defunct, trimiţând însemnele imperiale la Constantinopol.

Ulterior, Imperiul Roman a avut câţiva imitatori, iar în jurul anului 800 Carol cel Mare, regele francilor, i-a unit pe cei mai mulţi dintre aceştia pentru a forma un imperiu franc, după modelul Romei. Un împărat de mai târziu, Frederic I, avea să reînvie numele de Sfântul Imperiu Roman, pentru teritoriul pe care-1 stăpânea el.

Între timp vizigoţii, revenind din Ilalia, au rămas în Gallia mare parte a secolului al V-lea, până când, în 475, regele lor Euric s-a declarat stăpânitor independent, pornind să cucerească bună parte a Spaniei. În 507, vizigoţii au pierdut aproape toată Gallia, învinşi de regele franc Clovis; şi-au păstrat însă pământurile spaniole până în 711, când au fost cuceriţi de invadatori musulmani din Africa de Nord.

Angelina Petra

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ