Sfântul Teofan Zăvorâtul – Feriți-vă de necredinţă şi de păcat

0
43

Iată cum zugrăveşte Sfântul Herma prima sa vedenie. „În tinereţe, spune el, cunoşteam o fe­cioară frumoasă, pe care o şi iubeam ca pe o so­ră. Întâlnind-o odată, când eram deja tată de fa­milie, m-am gândit că aş fi fericit dacă aş avea o asemenea soţie, atât de frumoasă şi împodo­bită cu obiceiuri atât de bune.

Dincolo de asta mintea mea nu s-a întins în vremea acelei întâl­niri. Dar iată ce s-a întâmplat pe urmă: după ce­va vreme, mă plimbam într-un loc retras şi cu­getam în gândurile mele la lucrurile lui Dumne­zeu, minunându-mă de frumuseţea şi măreţia lor.

Acolo am adormit, şi văd în vis că m-a luat un duh şi m-a purtat spre dreapta. Prin locuri­le pe unde mă purta nu se putea merge: numai stânci şi apă. După ce am trecut peste ele, m-am trezit într-o vale lină şi, căzând în genunchi, am început să mă rog lui Dumnezeu, umilindu-mă cu inima pentru păcatele mele.

Şi iată că, în vre­mea rugăciunii mele, deodată s-au deschis ceru­rile şi am văzut-o acolo pe fecioara pe care o iu­beam ca pe o soră. Ea mi-a dat bineţe. I-am dat şi eu bineţe şi după aceea am întrebat-o cum se face că e acolo şi pentru ce.

Ea a răspuns: «M-au adus aici ca să dea în vileag înaintea Domnului păcatele tale. Dumnezeu Atotţiitorul, Atotputer­nicul Făcător al cerului şi al pământului, e mâni­at pe tine pentru aceea că ai păcătuit împotriva mea». «Dar când şi unde ţi-am zis eu vreo vorbă necuviincioasă? – am întrebat eu tulburat. Oare nu te-am cinstit întotdeauna în inima mea ca pe o soră bună?»

Ea a întâmpinat: «Ia seama, şi vei vedea că gândul rău a intrat în inima ta. Oare nu îţi dai seama că aceasta este păcat? Păcat este, şi cât de mare încă! Să ştii că cine are gânduri bu­ne şi umblă drept înaintea lui Dumnezeu, către acela Dumnezeu binevoieşte, iar cine ţine gân­duri spurcate în inima sa, acela atrage moartea şi osânda. Aşa sunt mai cu seamă cei ce slujesc poftelor trupului, care iubesc mângâierile lumii, care se îngâmfă cu bogăţia, care nu caută bună­tăţile cele veşnice şi nu nădăjduiesc spre Dom­nul. Iar în ce te priveşte pe tine, îţi voi spune ca să te mângâi: roagă-te, şi Dumnezeu va tămădui neputinţele inimii tale».

Când ea a terminat de zis acestea, cerul s-a în­chis. Am rămas singur, necăjit şi înfricoşat, spunându-mi în sinea mea: «Dacă aceasta mi s-a so­cotit întru păcat, cum să mă mântuiesc? Sau cum să-L plec pe Dumnezeu spre milostivire faţă de păcatele mele cele mari, cărora nu este număr?»

Pe când eram eu prins de asemenea gânduri, înaintea mea s-a ivit un jilţ mare, acoperit cu un material alb ca zăpada. A venit o bătrână aleasă la înfăţişare, înveşmântată în haină strălucitoa­re, cu o carte în mână, şi a şezut. Ea mi-a dat bi­neţe, şi eu i-am răspuns aşijderea, cu lacrimi în ochi.

Ea m-a întrebat: «De ce eşti întristat, Herma, tu, al cărui chip arăta întotdeauna senină­tate, blândeţe şi veselie lăuntrică a inimii?» «O fecioară bună şi evlavioasă, am răspuns eu, m-a amărât cu o mustrare cum că aş fi păcătuit îm­potriva ei.»

«Domnul să-i păzească pe robii Săi de răul acesta, a zis ea. Dar ia bagă de seamă, nu cumva chiar ai îngăduit gânduri necurate în ini­ma ta faţă de ea? Gânduri ca acestea nu trebuie să aibă loc în inima robului lui Dumnezeu, el nu numai că nu trebuie să facă răul, ci nu trebuie nici măcar să îl dorească sau să se gândească la el. Pentru una ca asta Domnul Se mânie pe orici­ne şi Se va mânia mai ales pe tine, Herma, care te înfrânai cu asprime de la orice lucru de prihană şi te deosebeai întotdeauna prin simplitatea felu­lui de a fi şi prin nevinovăţia inimii. Mângâie-te însă: pot să îţi dau încredinţare că Domnul Se mânie pe tine nu atât din pricina ta, cât din pri­cina copiilor tăi, care păcătuiesc greu împotriva Lui şi împotriva părinţilor lor. Tu îţi iubeşti prea mult copiii, drept care îi răsfeţi şi le îngădui să facă nedreptăţi. Pentru asta Se şi mânie pe tine Domnul. Dar El este gata să vindece rănile duhovniceşti ale casei tale. Îi pare rău de tine. Aşa­dar poţi să prinzi curaj! Ia-ţi în mână, lămureşte-le zi de zi copiilor tăi cuvântul lui Dumnezeu şi nu te lenevi să dojeneşti faptele lor rele. Pentru că Domnul ştie că ei se vor pocăi pentru tot din toată inima lor. Iar pe tine te va înscrie pentru aceasta în Cartea vieţii.»

După ce a zis acestea, m-a întrebat: «Vrei oare să asculţi? Eu o să-ţi citesc». «Cu plăcere», am răs­puns eu. «Ascultă, deci!» Şi, deschizând o carte, a început să citească în ea despre lucruri atât de uimitoare şi înfricoşătoare, că nu am putut să le țin minte. Erau cuvinte pricinuitoare de spaimă, pe care nu le poate suferi urechea omului muri­tor. Numai cuvintele de pe urmă au rămas în ca­pul meu, şi anume următoarele: «Iată, Dumne­zeu Savaoth, citea ea, Care cu atotputernicia Sa a făcut lumea şi cu înţelepciunea Sa a împodobit toată făptura, Care cu cuvântul puterii Sale a în­tărit cerurile şi a întemeiat pământul pe ape, Ca­re a întocmit pe pământ Sfânta Biserică şi a binecuvântat-o, iată, El a întins cerurile şi munţii, dealurile şi marea, şi a umplut toate cu aleşi ai Săi, ca asupra lor să îndreptăţească toate făgădu­inţele Sale cele mari, pentru aceea că, primind cu credinţă deplină legea lui Dumnezeu, ei o împli­nesc cu bucurie mare». Cu aceasta, citirea a luat sfârşit. Bătrâna s-a ridicat.

S-au apropiat atunci patru tineri, au ridicat jil­ţul ei şi l-au dus spre răsărit. Între timp, ea m-a chemat la sine şi, atingându-se de pieptul meu, m-a întrebat: «Îţi place oare ceea ce am citit?» Eu am răspuns: «Cuvintele din urmă îmi plac, dar cele dintâi sunt aspre». «Acestea din urmă, a zis ea, îi privesc pe cei drepţi, iar cele dintâi sunt în­dreptate împotriva apostaţilor şi necredincioşi­lor.»

În timp ce încă mai vorbea, s-au apropiat doi oameni, au luat-o pe umerii lor şi au dus-o mai departe, spre răsărit, încotro fusese dus şi jilţul. Îndepărtându-se, ea mi-a zis cu chip vesel: «Fii bărbat, Herma, şi să se întărească inima ta!» Iată cuprinsul celei dintâi vedenii.

Am să v-o redau pe scurt şi pe cea de-a doua, chiar acum, pentru că ea este strâns legată de cea dintâi şi îi slujeşte drept continuare.

„În anul următor, zice Herma, mi s-a arătat din nou bătrâna aceea, însă de acum nu şezând, ci umblând şi citind oarecare însemnări. Văzându-mă, ea mi le-a dat şi mi-a poruncit să le co­piez. Eu scriam literă după literă, nepricepându-mă să alcătuiesc silabele.

După ce am copiat tot, cineva nevăzut mi-a luat cartea din mâini şi a dus-o de acolo.”

După aceea, Herma a postit cincisprezece zile şi s-a rugat mult, şi i s-a des­coperit cuprinsul a ceea ce copiase. Era vorba de păcatele copiilor şi soţiei lui, care era grăitoare de rău. I se poruncea să îi îndrepte şi i se făgădu­ia că soţia lui i se va face, în cele din urmă, soră, adică aceea că vor vieţui în înfrânare, lucru pe care Herma îl dorea foarte mult. Toate acestea i-au fost descoperite în vis de un tânăr preafrumos, care l-a întrebat la sfârşit: „Cine crezi tu că este bătrâna aceasta, de la care ai primit aceste în­semnări?” „Este Sybilla”, a răspuns Herma.

„Te înşeli, a zis tânărul, este Sfânta Biserică.” „Dar de ce e aşa bătrână?”, a întrebat Herma. „Pentru că ea a fost din veac în gândul lui Dumnezeu şi este mai bătrână decât lumea, care, la drept vor­bind, pentru ea a şi fost zidită.”

După aceea, Herma a mai văzut o vedenie în casa sa. Aceeaşi bătrână, arătându-i-se, i-a făgă­duit să îi descopere încă multe alte lucruri şi i-a poruncit după aceea să însemneze toate în scris şi să le aducă la cunoştinţa lui Climent, episco­pul Romei, ca să trimită copii în toate eparhii­le aflate sub cârmuirea lui, şi diaconiţei Grapta, ca să le transmită văduvelor şi orfanilor; iar lui Herma însuşi i-a poruncit să-i înştiinţeze cu pri­vire la toate acestea pe preoţii romani. Iată cu­prinsul celei de-a doua vedenii.

Mă voi mărgini acum la atât, rugându-vă să ţineţi minte totul şi să trageţi singuri învăţăturile de care aveţi nevoie. Vedeţi cu câtă asprime se va cere socoteală nu numai pentru fapte, ci şi pen­tru gânduri, şi aveţi grijă să vă fie curată inima înaintea lui Dumnezeu.

Vedeţi că nu numai pen­tru păcatele voastre va trebui să răspundeţi, ci şi pentru păcatele altora, care au fost daţi în sea­ma voastră, şi aveţi grijă, în fel şi chip, de mân­tuirea tuturor: părinţii de a copiilor, mai-marii de a supuşilor, păstorii de a păstoriţilor, dască­lii de a ucenicilor.

Vedeţi că nici o faptă, nici un gând de-al nostru nu se pierde, ci toate sunt scri­se nu spre răul nostru, ci ca de aici să avem în­demn spre pocăinţă – şi îngrijiţi-vă să ştergeţi cu lacrimi acest înscris şi să albiţi zapisul vieţii voastre. Vedeţi ce îi aşteaptă pe cei aleşi! Aşadar îmbărbătaţi-vă şi alergaţi cu bucurie pe calea pe care aţi păşit cu credinţă.

Vedeţi cât de cumpli­tă este soarta necredincioşilor şi a păcătoşilor, că urechea omenească nu poate suferi descrierea ei; feriţi-vă, deci, de necredinţă şi de păcat, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea, lăcomia, mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, precum aţi auzit în Apostolul de astăzi (Col. 3, 5-8). Amin!

„Ştiinţa rugăciunii”, Sfântul Teofan Zăvorâtul; trad. din lb. rusă Adrian Tănăsescu-Vlas. – Bucureşti: Editura Sophia; 2008

 

Banner 2 la suta