Familia şi rolul ei în viaţa copiilor

0
34658

FamiliaFamilia este celula vieţii pe pămînt, cel dintâi asezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18)

Doctrina creştină, defineşte familia ca fiind o comunitate de viaţă şi de iubire. Ea este chemată să-şi asume planul Lui Dumnezeu în condiţiile lumii noastre şi să-l realizeze.

Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane, fiind unicul grup social în care legăturile de dragoste şi consaguinitate capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale.

Ştiinţa sociologică prezintă familia ca un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Relaţiile de rudenie sunt legături de sânge care se înfiinţează fie prin căsătorie, fie prin descendenţă.

,,Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă ,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care ei trebuie  să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv.’’ (Stănculescu, Elisabeta)

Familia, factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii

Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.

Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile.

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.

Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei.

 În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea  lor precară din punct de vedere material şi spiritual.

,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)

Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.

 H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială.

Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală.

În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă  acesta evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este me­diul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.

 Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.

,,Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica Lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt “copii ” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar din ziua nunţii părinţilor, adică din clipa zămislirii. Pentru a avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii trebuie să se roage mult, să meargă regulat la biserică, să postească sfintele posturi, să se spovedească adesea, să ţină curăţenie în zilele rânduite, să facă milostenie, să fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiasca dragoste pentru toţi… După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi bună creştere a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă regulat copiii la biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i sminească cu cuvintele şi faptele lor, căci sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în faţa Lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în viaţa copiilor. Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din copilărie. Deasemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi naşi, cât mai ales de preotul satului, frica de Dumnezeu, dreapta credinţă, omenia, mila, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi. Trebuie să fie deprinşi de mici cu postul, cu rugăciunea regulată, cu spovedania, cu mila faţă de cei lipsti şi respect faţă de cei lipsiţi şi respect faţă de toţi oamenii. Rugăciunea, citirea cărţilor bune, ascultarea şi respectul faţă de părinţi, frica de Dumnezeu şi exemplul personal dat de tată şi de mamă sunt cele mai sigure căi şi mijloace de educare şi creştere creştinească a copiilor.

Care sunt principalele datorii ale părinţilor faţă de copii, după Sfânta Scriptură?
Prima datorie a părinţilor faţă de copii este aceea de a-i iubi. A doua datorie a părinţilor faţă de copii este de a-i învăţa legea dumnezeiască. Părinţii au datoria de a-i învăţa pe copii dreapta credinţă şi frica de Dumnezeu. Au datoria de a le povesti copiilor lucrurile cele minunate ale Lui Dumnezeu din sfintele cărţi. Părinţii mai au datoria de a-i învăţa pe copii ascultarea şi supunerea; au datoria de a-i binecuvânta de a-i indemna şi mângâia,de a-i conduce bine; de a-i mustra pe copii; de a-i îndrepta şi pedepsi la nevoie; de a nu-i întărâta şi mânia; de a le îndeplini trebuinţele cele de nevoie. Părinţii au datoria de a se ruga pentru copiii lor, pentru înţelepciunea, pentru creşterea lor duhovnicească şi pentru mântuirea lor. Au datoria să-i ajute în vreme de ispite şi în caz de boală; să fie pildă bună fiilor şi să-i înveţe pe copii din tinereţe toate faptele bune şi dragostea creştină după Sfânta Evanghelie. Apoi să-i încredinţeze unor duhovnici buni.’’ (Cleopa Ilie)

Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un subsistem al societăţii – ’’celula ei de bază’’. De la începuturi şi până în prezent familia rămâne a fi dependentă de socie­tate în virtutea principiului conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate, familia constituind, în esenţă, temelia acesteia.Din această perspectivă familia poate fi definită ca un sistem în interiorul căruia elemente, în cazul nostru membrii familiei, se influienţează reciproc, dezvoltând raporturi interumane complexe. Buna funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de modul în care reuşesc să relaţioneze şi să comunice toate aceste subsisteme. Funcţionalitatea sistemului familial este consecinţa modului în care interrelaţionează subsistemele. Mai precis este vorba de modul în care reuşesc membrii unei familii să-şi îndeplinească rolurile maritale şi parentale, să soluţioneze diverse probleme. De cele mai multe ori se ajunge la situaţia denumită familie problemă, atunci când apar carenţe de structură, dar şi probleme de funcţionare a elementelor integrate. Uneori aceste carenţe structurale şi funcţionale pot pune în pericol coeziunea şi existenţa viitoarei familii, cum este de ex. cazul familiilor, în care unul,  sau ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, al familiilor în care părinţii consumă alcool, al familiilor în care violenţa domestică este prezentă, al familiilor în care niciun părinte nu mai are un loc de muncă, etc.

Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la  maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ (ortodoxia.md)

Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om  mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.

Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul.

Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos. ’’ (putereortodoxa.wordpress.com)

Părinţii sunt responsabili mai ales în faţa Lui Dumnezeu pentru copiii lor. Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic şi neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toţii se vor gândi că responsabilitatea aparţine grădinarului, care 1-a lăsat să crească şi să se dezvolte în acest fel. În acelaşi mod sunt responsabili şi părinţii, pentru neghina semănată în inimile copiilor lor. Ei trebuie să se gândească aşadar la această responsabilitate, şi să nu stea în calea apropierii copiilor lor de Dumnezeu, prin neglijenţă sau printr-o atitudine greşită. Părinţii au obligaţia să îşi conducă copiii către Mântuitorul, Care îi cheamă lângă Dânsul şi le spune: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriti … ” (Marcu 10, 14).

Toma Cristina

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ