Fabula zilei: Muștele și albinele

0
383

musteJudecată foarte mare oarecând s-a ridicat

Între muște și albine, încât lumea-au speriat.

Muștele zbârnâia tare

Și, prin probe vederate,

După gust și de mâncare

Demonstrata ca avocate,

Trecute prin doctorat

(Căci avea și ochelari

Ca toți docții cei mai mari).

Demonstra învederat,

De la una pânˈ la mie,

Că se trag din carne vie

Și că tabara le-e leagăn

Și botezul lor în sânge,

Că-ntrețin și bărbăția,

Supărând pe cel ce lânge,

Căci ele ciupesc eroii,

Și-i deșteaptă la rezbel,

Și-i invită la măcel;

Ele împung și-ndeamnă boii

La cărat, la arătură;

Ele cailor dau greș

La suiș spre culmătură,

Și că unde-o fi să fie,

Mai curat și pe-nțeles

La-mbuibări călugărești,

La ospețe-mpărătești,

Ele mare au protie1:

La dulcețe, la plăcinte,

Cu dreptul de prezidinte,

Ele-ncep de căpătâii,

Ele pișcă mai întâi

Și că-n fine peste toate

Fără însă, fără poate

Musca este coconeață,

Că se pune poponeață

Peste tot ce-a viețuit,

Peste tot ce s-a mâncat,

Pe orice s-a cheltuit,

Și-n colibă, și-n palat.

Prin deci dar argumentau

Și așa îndevereau:

Cum că mierea, din dreptate,

E a lor proprietate,

Căci albina n-are gust

Ca muscoii după must,

Nici încai istețul bot

Ca să dea ca musca-n tot,

Că dă din floare-n floare,

Adunând ca cerșetoare.

Astfel muștele turbate

Da și ele prin „Dreptate”

Prin „Progres” și „Libertate”

Și prin câte alea toate.

Și zbiera la lumea-ntreagă

Ca să judece, s-aleargă,

Nimului nu mai da pas,

Zbârnâia,

Și se punea

Avocaților pe nas.

Timpul muștelor venise

Ca și timpul la ciocoi,

Căci natura se stârpise,

Producea tot la muscoi

Și era-n dispreț la laboarea

Artele, știința-ardoarea

Către binele comun,

Și când muștele se pun,

Ele, știți, cu iertăciune,

Că ce fac nu se mai spune.

Ș-apoi, ș-un muscoi isteț

Și din toți mai precupeț

Ca un mare mierolog

Striga tot din terfelog

-La legi noi

Lingariți noi!

Și lingariții cei noi

Se aflară ăi muscoi,

Și zbura, și zbârnâia,

Se-ndesa, se răpezea,

Unul p-altul se-njura,

Și la luptă când era,

Piept la piept nu cuteaza,

Ci da tot pe dinapoi

După legile mai noi.

Și în mierea ce fura,

Acolo se și-neca.

Iar albinele tăcute,

Ca oricare muncitor,

Erau toate prevăzute

Dinapoi cu acul lor.

Și zicea laborioase: – Noi de ceară să cătăm,

Templele să luminăm,

Și a miere ce producem bărbătește s-apărăm.

Dacă muștele codarde vor să dea pe dinapoi,

Zbârnâind,

Calomniind,

Binele parodiind,

Tot la coadă prea firește, cată să ne-armăm și noi.

Iar albina conductoare,

Pânˈaici ascultătoare,

Se scula

Și cuvânta:

-V-ați armat, fețele mele, însă știți ceva mai bun?

Vă cătați de lucru vostru și de binele comun.

Miere cât de multă fie și apuce măcar cine.

Că muștele cu-alor bot,

Ce dau lacome prin tot,

Se sting, uită-le, de sine:

Când în miere înecate,

Când de aburi opărite,

Când de flacăre pârlite,

Când de crivăț degerate.

Ascultați, fetele mele,

Nu-i pericol de la ele:

Despre urs, ucigă-l toaca; fiți cu ochii luminați,

Numai pentru botul lui,

Mai mult decât al oricui.

Acele vi le păstrați.

Fabule, I.Heliade Rădulescu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ