Experiența suferinței în Duhul Bisericii

0
54

cruceOmul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, ca să fie jertfit

Vom vorbidespre necesitatea martiriului în viaţa duhovnicească, plecând de la Sfântul Antonie, cel care în pustiu a trăit atâtea lucruri, la prima vedere de neînţeles. Ce însemnau nălucirile demonilor şi toate acele lucruri înfricoşătoare care i s-au întâmplat? Şi de ce Dumnezeu a lăsat să fie chinuit astfel Sfântul, care pe toate le-a trecut cu bine? În seara aceasta prăznuim în special pe Sfântul Atanasie, dar şi pe Sfântul Chiril. Este sărbătoarea celor doi Patriarhi Sfinţi ai Alexandriei. Dar oare Sfântul Atanasie şi-a găsit vreodată liniştea? Desigur, ceea ce a fost în sufletul lui şi cum le-a depăşit doar el le ştie, dar le am în vedere pe cele care i-au venit din afară. Ce luptă a mai dus! Dumnezeu ar fi putut să nu îngăduie să se chinuie, să fie oprimat, să se afle în primejdie, să meargă în exil, 15-16 ani, la marginile lumii în condiţiile acelei epoci. Însă Dumnezeu a îngăduit şi Sfântul a băut paharul cel mare, picătură cu picătură.

Am spus deja că Dumnezeu primeşte un suflet doar atunci când vede intenţia lui şi-l luminează pe dinăuntru, îl îndrumă, îl sprijină, dar numai ca să bea paharul cel amar, picătură cu picătură. În viaţa duhovnicească nu se întâmplă lucrurile după cum vrea omul, acesta să zică: voi face aşa, sau altfel, sprijinindu-se pe mintea, pe intenţiile, pe posibilităţile, pe calităţile lui. Nu se întâmplă nimic din toate acestea, căci tu, omule, te vei pleca, vei cădea şi fără să-ţi dai seama vei deveni pustiu, robul egoismului tău, al slavei deşarte şi, în cele din urmă te vei pierde.

Aceasta este metoda, duhul creştinesc, astfel Îl vei afla pe Hristos, vei merge pe cale împreună cu El. Vei şti în toată vremea că atâta vreme cât Hristos rămâne cu tine şi te îndrumă, vei trece peste toate. Altfel nu vei reuşi, pentru că nu este o problemă de voinicie, de agerime, de putere, ci omul se lasă în mâinile lui Dumnezeu ca o jertfă, astfel încât să moară omul cel vechi, să se jertfească, adică să se stingă înlăuntrul lui orice pornire de a se salva pe sine. Nu sunt lucruri noi, dintotdeauna a fost aşa şi aşa va fi. Apostolul Pavel nu spune întâmplător: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua.” (Romani, 8, 36). Şi de ce să fie ucis cineva în toată ziua din pricina Domnului? Nu stăpâneşte El lumea? Acesta este duhul cel adevărat, calea cea dreaptă pe care cel dintâi a păşit Domnul. N-ar fi putut altfel? Ar fi reuşit, dar important era să-i ajute pe oameni, să-i sprijine.

Apostolul Petru săvârşeşte păcatul, ca să fie vindecat prin păcat

Ce a făcut omul? A păcătuit. Şi ce înseamnă păcatul? Ruperea omului de Dumnezeu cu toate consecinţele asupra vieţii lui. Şi ce este mântuirea? Mântuirea, dacă vreţi, în duhul „homeopat” despre care vorbim, înseamnă să meargă cineva pe calea vieţii, pe calea întoarcerii spre Dumnezeu trecând botezul suferinţei. Păcatul te face să pătimeşti şi să accepţi, să suferi strâmtorări de dragul mântuirii, să suferi ca să trăieşti.

Un exemplu caracteristic este persoana Sfântului Apostol Petru. Acesta se afla lângă Domnul şi era atât de preţuit de Acesta! Era cel mai bun şi Domnul l-a ales, l-a ţinut lângă El. Ce n-a văzut şi ce n-a auzit Petru lângă Domnul!? Însă, ca să se mântuiască de această miasmă care se numeşte păcat, a trebuit să pătimească. Şi nu l-a trimis Hristos de la început să se răstignească, să meargă să simtă durerea. Nu. Se va întâmpla şi aceasta, dar mai târziu. L-a lăsat mai întâi să încerce ce este păcatul pe propria piele. Şi Petru s-a purtat ca şi cum ar fi fost orb, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic. În timp ce Domnul Însuşi îi spune ce va pătimi, Petru nu ia seama la cuvintele Lui. A trebuit să păcătuiască mult, să se cufunde în mocirla păcatului, în trăiri care-l înstrăinează pe om de Dumnezeu şi rămâne singur.

Dacă omul nu este unit cu izvorul existenţei sale, adică cu Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Căruia a fost plăsmuit, şi rămâne singur, fără să fie cuprins de Acela, se cufundă în iadul fiinţei sale. În timpul acestei vieţi omul este îmbiat de dulceţile păcatului, dar când vine înfricoşătorul ceas în care se va afla înaintea Domnului gol şi înspăimântat, cufundat în propriul adânc, ce va face?

Deci Domnul îngăduie ca Petru să fie încercat, să-L tăgăduiască iar şi iar. Nemintos să fi fost, n-ar fi făcut aşa! Era orbit şi stăpânit de starea lui căzută. Aşadar, Hristos nu-l ia să-i spună: „Vino Petre, uite în ce hal eşti! Vino să te curăţesc!”. Nu lucrează vindecarea aşa, se pare că această cale nu este eficientă. Prin altă metodă va veni vindecarea lui Petru şi aceasta este, am zice noi „homeopată”.

Omul păcătos este mândru şi egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin acesta vrea Domnul să-l vindece. Îl lasă să se cufunde în această stare a păcatului din care trebuie să se elibereze. Este ca şi cum i-ar zice: „Tu eşti cel care nu te vei înfricoşa, cel care vei mărturisi, tu eşti cel care chiar când toţi vor fugi, vei rămâne lângă Mine şi vei răbda, tu eşti? Uite, fă acum ceea ce n-ar fi făcut omul cel mai obişnuit: înfricoşează-te tu cel care n-aveai frică, cazi cum n-a căzut cel mai neputincios dintre oameni.”. Şi Petru se leapădă de Acesta, de trei ori. Se leapădă de Hristos, şi mai ales blestemând şi înjurând şi ajunge astfel în străfundurile realităţii care se numeşte păcat. Trăieşte starea de păcat. Numai el singur ştie prin ce a trecut! Luaţi seama, Hristos nu l-a lăsat pe Petru să facă rău altcuiva, ci să se lepede de El, de Hristos Însuşi. Domnul n-a pătimit, dar Petru s-a vindecat de patimi pătimind, adică prin homeopatie.

Binele acesta înseamnă strivirea egoismului, iar mândria, marele ghimpe al lui Petru, se manifestă tocmai când încearcă păcatul fără reţinere, fără îndoială, îl bea până la ultima picătură, şi ca o minune urmează vindecarea.

Desigur, nu experienţa păcatului lucrează vindecarea, nu păcatul este cel care poate să-l vindece pe om, păcatul îl determină pe om să alerge la Hristosul său în stare de pocăinţă, în smerenie, dându-şi seama că toate s-au dărâmat înlăuntrul lui şi nu mai există motiv de mândrie. Şi se întâmplă minunea: Petru experiază păcatul, sau mai bine zis, îl săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu. Este adevărat că face un păcat care-l vatămă doar pe el, nu şi pe altcineva, trăieşte înlăuntrul sufletului experienţa păcatului ca pe ceva urât, ca pe ceva ruşinos care-l desparte de Dumnezeu.

”Taina suferinţei”, Arhim. Simeon Kraiopulos

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ