Exerciţiul fizic în Evul Mediu

0
551

cavaler-1Dintre izvoarele istorice care aduc mărturii legate de practicarea exerciţiilor fizice în Evul Mediu cel mai important este următorul izvorul epicii populare.

Culegerea de literatură islandeză veche (Edda) se remarcă printr-o strofă similară cu un program de învăţământ care arată că tânărul trebuie să utilizeze (la unul din exerciţiile fizice) scutul, lancea, sabia, să călărească şi să înoate.

În Evul Mediu exerciţiile îndrăgite de popoarele nordice erau alergarea, săritura în lungime şi peste obstacole, aruncara pietrei, înotul chiar în zilele de iarnă, călăria (mijloc de locomoţie, vânătoare, luptă), mersul cu patinele şi schiurile.

La anglo-saxoni exerciţiile fizice care erau practicate înainte de invazia saxonilor, dar şi după învazia nomadă (când anglo-saxonii au fost cuceriţi de către nomanzi) sunt vânătoarea; călăria – vânătoare şi bătălii; tragerea cu arcul – arma de război şi mijloc de întrecere; tragerea cu praştia; lupta; înotul; canotajul – cu ambarcaţiuni împletite din nuiele şi îmbrăcate cu piele; patinajul; aruncarea pietrei; căţărarea în copaci; dansurile – cu exerciţii de sărituri şi echilibru.

Ca urmare a destrămării imperiului roman începând cu secolul al 6-lea, popoarele slave răspândite pe o largă arie geografică între M. Baltică şi M. Neagră practicau aruncarea suliţei la ţintă de la distanţă; tragerea cu arcul; scrima cu bastoane; aruncarea pietrelor, suliţei, lăncii; lupta cu paloşul şi securea; trecerea râurilor; jocuri cu urşi şi tauri.

Educaţia fizică în Evul Mediu a avut o dublă orientare. Care era aceasta? O cale ce aparţine claselor dominante şi care va sta la originea cavalerismului şi o cale care va rămâne pentru cei din popor, unde caracteristice sunt jocurile tradiţionale.Religia creştină a influenţat viaţa medievală pe 2 căi. Care sunt acestea? Sub forma unui sistem de filosofie mistică şi sub formă de instituţie organizată – biserica.În domeniul practicării exerciţiilor fizice caracteristica Evului Mediu o constituie Cavalerismul.Statul şi biserica reprezentau 2 forţe majore ale orânduirii medievale. Împreună au sprijinit noua instituţie (cavalerismul) care proteja feudalul şi averea feudei sale.Sabia cavalerului a devenit scutul bisericii. Cruciadele au devenit idealul timpului, iar soldatul devine cavaler. Astfel cavalerismul a devenit forma creştină a condiţiei militare.

Titlul de cavaler nu era ereditar. Noviciatul se realiza pe lângă un cavaler mai în vîrstă, apoi acesta era aşezat pe lângă o curte a seniorului cu statutul de paj.

 În a 3-a etapă (până la 21 ani) de instruire şi educare a viitorului cavaler care va desfăşura tot la curtea unui nobil tânărul devenea scutier sau purtător de arme.

Educaţia fizică a reprezentat cea mai importantă parte a integrării cavalerismului. În vederea îndeplinirii acţiunilor cavaleristice vieţii de cavaler erau necesare îndeplinirea mai multor exerciţii cunoscute în istorie sub denumirea de cele 7 virtuţi cavalereşti.

Care sunt cele 7 virtuţi cavaleresşti?

  1. Călăria
  2. Înotul
  3. Mânuirea Armelor
  4. Lupta
  5. Aruncarea
  6. Viaţa La Curte
  7. Turnirul

Turnirul a cunoscut în evoluţia sa 2 faze:

 – Până în secolul XIII – în care avea caracter violent, brutal, numit “buhurt”.

– A doua jumătate a secolului XIII – începutul secolului XV- în care acesta deţine un caracter sportiv şi se desfăşoară după reguli bine precizate.

Intrarea în cavalerie se realiza printr-o ceremonie solemnă şi impresionantă. Aceasta reprezenta o zi pentru aspiranţii la ordinul cavaleresc. Investitura cavalerului avea loc la vârsta de 21 ani.

Secolul al 12-lea transformă investitura cavalerului într-o ceremonie exclusiv religioasă cu mai multe ritualuri cu scopul de a o transforma într-un mare eveniment. În acest context biserica dorea pătrunderea catolicismului în Orient, convertirea populaţiei şi eliberarea „Sfântului mormânt”.

Exerciţiile fizice populare care se practicau în Evul Mediu

Chintena – o variantă a jutei de origine romană. În timp ce juta practicată de nobili era un joc războinic, chintena ţărănească era un exerciţiu fizic distractiv. Manechinul, care se rotea în jurul propriului ax, aşezat pe un stâlp era lovit cu lancea în mijloc în goana calului. În condiţiile în care nu era lovit în centru, prin rotaţie lovea călăreţul, doborându-l de pe cal. Acest joc se practica atât ca exerciţiu de şcoală, cât şi ca exerciţiu public. Uneori acest joc figura în programul turnirului şi se desfăşura pe apă şi pe zăpadă.

Lupta – a reprezentat un exerciţiu de tradiţie practicat în timp de toate popoarele lumii. Cei mai buni reprezentanţi la curţile seniorilor erau aleşi din rândul ţăranilor. Întrecerile de luptă erau organizate în pieţe în zilele de duminică şi erau urmate de petreceri.

Jeau De Pomme – jocul prin care mingea era lovită cu mâna. Aceasta era alcătuită din piele şi umplută cu rumeguş, nisip, piatră şi trebuia să ajungă cât mai departe – longue pomme. Ulterior, jocul a fost preluat de nobili, care au înlocuit umplerea mingii cu lână. Începând cu secolul al XVI-lea, regele Carol al VII-lea introduce mingea lovită cu racheta – courte pomme. Jocul maselor populare era longue pomme. Jocul  nobililor, acceptat şi în programul cavalerilor era courte pomme. Acest joc a invadat Europa în secolul al XVI-lea. Sălile în care se juca se numeau TRIPOT în Franţa ; BALLHAUS în Germania ; JURO DE PELLOTA în Spania ; GIUOCO DI RACHETA şi GIUOCO DEL PALLONE în Italia. Sălile aveau următoarele dimensiuni : 40m lungime, 14 m lăţime, 15 m înălţime. Jocul a cunoscut o dezvoltare impresionantă. Astfel, regele Ludovic al- XI-lea legiferează fabricarea mingilor din pânză, stofă, piele de oaie, etc. În anul 1632 a apărut primul regulament al jocului pentru concursuri, caracterizate de expresii tehnice. În anul 1874, maiorul Winghield a adus modificări la jeau de poemme atât a variantei franceze cât şi a variantei engleze şi l-a numit lawn tennis. Jocul practicat de nobili în sălile închise se numea « royal tennis », iar cel practicat de popor, în aer liber se numea « field tennis ».

La Soule – se practica în Franţa in secolul al-XII-lea. Jocul se practica cu o minge mare din piele, plină ci tărâţe, muşchi de copac, fân şi era lovită cu piciorul. Acest joc era dispreţuit de nobili. Se practica în mănăstiri de către clerici. În Italia, jocul se numea CALCIO. În Franţa, jocul a decăzut după Revoluţia din 1780. În Anglia, jocul a fost revizuit şi se consideră că aici a luat naştere fotbalul modern. Anul 1863, rămâne reprezentativ prin faptul că a avut loc primul meci de fotbal dintre două echipe : Londra – Cambridge. Atunci a luat naştere Federaţia de fotbal. Tot în această perioadă, ARNOLD – directorul Colegiului englez de rugby, susţine acest nou sport, ca fiind o variantă a fotbalului jucat cu mâna. În anul 1874 se înfiinţează Federaţia engleză de Rugby.

La Crosse – un joc de origine greco-romană, în care mingea era lovită de un baston întors (crosă). Din acest joc a luat naştere golful care s-a practicat iniţial în Olanda, Scoţia şi Anglia, unde s-a consacrat. De aici au luat naştere hocheiul pe gheaţă în ţările nordice şi crichetul, care a devenit sport naţional englezesc.

”Istoria sportului”, Cosmin Asavei

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ