Exemplu de credinţă adevărată

1
338

cruce_in_piatraCehov dă un excelent exemplu de credinţă adevărată în povestirea sa Duelul, unde un diacon îi spune unui intelectual biolog: „Am un unchi, un preot care are o astfel de credinţă încât, în vremuri de secetă, când merge la câmp să se roage pentru ploaie, îşi ia cu el şi umbrela şi impermeabilul, ca să nu fie plouat la întoarcere. Aceasta deci este credinţa adevărată. Când vorbeşte despre Hristos, răspândeşte o lumină şi se aud plânsetele în hohote ale tuturor ţăranilor, bărbaţi şi femei. Acesta ar fi putut să întoarcă din drumul său un nor şi ar fi pus pe fugă toate puterile despre care vorbeşti. Aici tu înveţi continuu, măsurând străfundul mării, despărţind pe cei neputincioşi de cei puternici, scriind cărţi, provocând pe oameni la dueluri, şi toate rămân cum au fost. Însă numai un singur cuvânt să îngaime cu ajutorul Duhului Sfânt un avă neputincios, şi toate se vor întoarce cu susul în jos.”

Viaţa noastră bisericească şi liturgică nu oferă pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu. Îi educăm pe copii în şcoli catehetice, ce imitaţie deplorabilă a modului de abordare protestant a adevărului creştin!, şi scriem sobre tratate teologice, iar ei nu rămân cum au fost, ci se înrăutăţesc. Din nefericire, nu pare să avem un ava inundat de Duhul Sfânt, care să îngaime o vorbă numai şi Să se întoarcă toate cu susul în jos. Se aud multe voci care susţin direct sau indirect că sunt expresia Duhului Sfânt, însă aceste voci cântă o altă partitură. Nu au simplitatea, consecvenţa, interioară şi nu doar aparenta pace, pe care o răspândeau asceţii, fără fanfare şi fără a încuraja sau a permite idolatrizarea lor. Şi aceasta este tocmai ceea ce avem nevoie ca să aflăm sensul în viaţa noastră bisericească şi liturgică. Când a întrebat un oarecare monah pe un ava: „Ce să fac pentru a dobândi frica de Dumnezeu?”, acela i-a răspuns: „Du-te şi stai în preajma cuiva care are frica de Dumnezeu.”Nu mai avem nevoie de alte prelegeri sau discuţii despre Liturghie, decât, poate, dacă, cel puţin, acestea nu sunt altceva decât surogatul unui sentiment pe care avem nevoie să-l simţim că-l are cineva fată de Biserică şi faţă de viaţa Bisericii.

Omul contemporan vrea împlinire, însă nu doreşte şi necesara angajare în acest scop. Vrea întâlnirea cu Dumnezeu, însă doreşte în acelaşi timp să se bucure de toate comodităţile; însă împlinirea se află în strânsă legătură cu implicarea sa, şi acest lucru a fost întotdeauna valabil. Este valabil pentru relaţiile noastre cu ceilalţi oameni, pentru activităţile pe care le profesăm, de la cele mai înalte până la cele mai prozaice. Putem să jucăm orice fel de joc, pentru a reuşi să avem şi salariul convenabil şi căţelul sătul, însa în realitate nu facem decât să ne risipim energia şi la sfârşit nu obţinem nimic.

Oamenii contemporani au jucat astfel de jocuri în viaţa lor religioasă în exces. Încearcă să fie oameni duhovniceşti şi în acelaşi timp să se desfete în confortul şi desfătările lumeşti. Vor să fie conducători bisericeşti care inspiră încredere şi totodată trăiesc o scandaloasă viaţă opulentă, fără a avea nicio limită în poftele lor. Vor să fie membri ai Trupului lui Hristos, însă fără îngrădiri şi îndatoriri.

Mulţi născocesc diferite artificii în Liturghie (muzică, iluminat, limbă, ornamentaţie ş.a.m.d.), însă aceştia se ocupă numai de simptomele exterioare, iar a te ocupa doar de simptome indică lipsa conştiinţei şi nu este decât risipă de timp şi energie. Când cineva, care suferă de o boală a sis temului nervos, vorbeşte de deranjamentele sale stomacale, care nu au nici o bază organică, iar un paranoic vorbeşte de mesajele pe care le preia de la televizor, terapeutul competent nu prescrie un oarecare medicament care uşurează digestia, nici nu declanşează o investigaţie asupra unor programe de televiziune, ci spune pacientului: “Se vede că te chinuie ceva”, apoi încearcă să dezvolte o relaţie de încredere cu acesta pentru a descoperi şi a înfrunta ceea ce se întâmplă în realitate în viaţa lui.

Ne-am ocupat suficient în viaţa noastră bisericească doar de simptome, care nu ne-au con dus nicăieri. Este momentul să ne ocupăm de adevăratele cauze ale mizerei noastre vieţi bisericeşti, iar adevărata cauză este secularizarea vieţii noastre bisericeşti, care, în afara îmbisericirii exterioare, a adoptat pe deplin modurile de viaţă legislativ şi birocrat, manipulările politice şi mai ales lipsa de comuniune. Liturghia, dintr-un proces al înfăptuirii Trupului lui Hristos şi comuniunii, s-a transformat într-o reprezentaţie ceremonială, care a devenit obiect de distracţie al unei mase anonime şi impersonale, constituită din oameni ce nu au nici o legătură între ei şi care sunt indiferenţi unul fată de celălalt. Această evoluţie nu este numai o pervertire, ci şi o blasfemie şi o contrafacere a Liturghiei, întrucât numai Biserica, cea care duce la capăt, mai ales prin intermediul Liturghiei, extinderea Trupului lui Hristos în umanitate îl mântuieşte pe om.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

 

 

1 COMENTARIU

  1. „Du-te şi stai în preajma cuiva care are frica de Dumnezeu.” Asa este, anturajul, mediul in care ne petrecem mare parte din timpul zilei ne influenteaza. Si pozitiv, dar, din pacate, si negativ…

LĂSAȚI UN MESAJ