EROII DE LÂNGĂ NOI: Femeia-preot reformat care a salvat un sat de la dispariţie

0
4960

imageResizeŞi-a scos, la propriu, enoriaşii din noroi, alegând să se stabilească, acum mai bine de două decenii, într-un mic sat din Sălaj unde niciun bărbat preot n-a vrut să slujească, din cauza sărăciei lucii şi condiţiilor grele de viaţă.

Cu sprijinul Celui de Sus, al soţului şi al comunităţii locale a ridicat în sat un orfelinat ce este astăzi casă pentru 75 de suflete, înfiinţând în paralel, sub tutela parohiei reformate, o impresionantă gospodărie, cu grădini, solarii, oi, vaci şi porci, o moară, o fabrică de pâine şi una de produse lactate şi, mai nou, instalaţie de făcut suc de mere. Dacă mai adăugăm un cămin pentru bătrâni construit într-un sat apropiat, un centru pentru copiii străzii în Cluj Napoca şi cei cinci copii pe care i-a crescut, avem imaginea, impresionantă şi tulburătoare, a Irmei Molnar, femeia-preot reformat ce a salvat de la dispariţie un sat ce este astăzi o comunitate înfloritoare şi plină de viaţă, scrie Agerpres, într-un amplu reportaj.

Aşezat pe drumul care face legătura între localităţile Şaula din judeţul Cluj şi Almaşu, din judeţul Sălaj, între câteva culmi de dealuri golaşe, Jebucu este un mic sat atestat documentar încă din 1391. Cu drumuri de pământ ce se transformau în noroi până la glezne la prima ploaie, fără activităţi economice, fără şcoală şi chiar fără preot, satul era, la începutul anilor ’90, în pericol de dispariţie prin depopulare. Dumnezeu le-a zâmbit însă jebucanilor în 1991, atunci când o familie de oameni ai bisericii au ales să vină aici şi, sub aripa parohiei reformate, să readucă la viaţă comunitatea locală. Irma Molnar, originară din Târgu Mureş şi soţul ei, Janos Molnar, de loc din Jibou, au ajuns în sat venind de la Cuzăplac, un sat din apropiere.

Mai bine e o femeie, decât să nu fie nimeni

“În Cuzăplac am ajuns pentru că nu aveau preot de trei ani în sat şi atunci au spus oamenii că mai bine e o femeie, decât să nu fie nimeni. Aşa am ajuns în Cuzăplac. Este adevărat că le-am cerut ca tot satul să fie de acord. În Jebucu am ajuns pentru că satul a rămas fără preot şi niciun bărbat n-a acceptat să vină să facă slujbă. Era noroi, era un sat foarte sărac, cel mai sărac din zona Călatei. Atunci soţul a spus: ‘Irma, întreabă-l pe Dumnezeu’. L-am întrebat pe Dumnezeu şi mi-a spus: ‘Du-te!’ Trei ani am făcut împreună Cuzăplac şi Jebucu, dar era foarte greu şi am rămas atunci numai aici. Dar, mulţumesc lui Dumnezeu, satul şi viaţa de aici s-au schimbat”, rememorează femeia pastor vremurile de început.

Odată stabilită în sat n-a stat prea mult pe gânduri şi prima schimbare care a iniţiat-o a fost cea a bisericii şi a casei parohiale, iar mai apoi au venit firesc înfiinţarea unei şcoli şi unui ofelinat pentru copiii nevoiaşi, Centrul de Plasament Bethesda. Toate, cu sprijinul comunităţii locale, care a rugat-o să facă ceva pentru a ţine satul în viaţă, dar şi cu ajutorul unor oameni inimoşi din Germania.

Cum a fost salvat satul

“Eu am venit aici ca preot în 1991, am văzut cum arată biserica şi casa parohială şi atunci am început să le renovăm. Chiar atunci a venit în sat un preot din Germania şi ne-a spus că dacă femeile din sat se pricep la lucru de mână, el poate vinde ce se produce aici. Atunci fiecare familie a cusut manual o pânză de un metru pe un metru şi cu banii primiţi s-a plătit realizarea unei casete pentru tavan. Biserica a fost cândva cu tavanul casetat, pictat. În 1876 a fost un mare incendiu şi biserica a ars, aşa că n-a rămas nicio casetă. Eu şi soţul le-am spus oamenilor să refacem tavanul pictat, dar sătenii mi-au răspuns că pictori nu s-au născut în Jebucu, dar sculptori da şi s-a luat decizia să fie sculptate casetele. O femeie face un lucru de mână de un metru cu un metru în două-trei săptămâni. Am primit la vremea aceea pentru aşa ceva 50 de mărci, exact preţul unei casete. În 1992 biserica a fost deja gata. Am renovat apoi şi casa parohială şi atunci mi-am dat seama că oamenii sunt foarte harnici şi muncesc foarte bine în echipă. De cealaltă parte, sătenii au înţeles că soţul meu are mulţi prieteni şi relaţii în străinătate, care ne pot ajuta. Atunci ne-au spus să facem ceva, să rămână satul în viaţă. Asta se întâmpla în 1992, după renovarea bisericii. Soţul a spus că va fi viaţă în sat dacă avem şcoală. Ca să fie şcoală, trebuie copii. Ca să fie copii, trebuie un orfelinat şi un internat pentru elevii din localităţile învecinate, unde nu exista şcoală. În 1990 au plecat profesorii din sat şi părinţii au zis că nu mai are rost să existe şcoală, fără profesori cu diplomă şi şcoala s-a închis. Am început prin a renova o clădire ce fusese deja construită pe jumătate. În 1994, acum 20 de ani, în această clădire am deschis orfelinatul, cu 36 de copii. Ne-am dat seama însă că sunt mai mulţi copii nevoiaşi şi aşa am început să construim clădirea mare, realizată între 1994-1996. Când av finalizat clădirea, ne-am dat seama că nu ajunge şcoala şi am făcut o şcoală nouă, ce are la parter o sală de sport şi la etaj grădiniţă şi săli de clasă, construite între 1996-1998. Copiii învaţă aici până în clasa a VIII-a. În şcoală avem nouă profesori, o parte din Jebucu, o parte vin din alte localităţi, dar e foarte bine că stau aici în timpul, inclusiv la sfârşitul săptămânii, ceea ce este de mare ajutor pentru noi. Celor care stau aici le oferim cazare şi masă. Avem mai mult de 100 de copii la şcoală, din care 75 sunt din centru”, spune Irma Molnar.

Înşiruirea de proiecte puse pe picioare încă din primii ani când a venit în sat pare astăzi firească, însă cuvintele nu surprind în întregime eforturile făcute pentru ca în Jebucu să fie din nou şcoală, iar orfelinatul înfiinţat să funcţioneze aşa cum trebuie. A fost un important ajutor din străinătate, dar a contat şi implicarea locală. Una din cele mai bune idei a venit de la soţul Janos, care s-a gândit că o gospodărie proprie a parohiei ar ajuta la reducea cheltuielilor. Mica idee de început a crescut în timp, pentru ca astăzi să fie unul din pilonii ce susţin comunitatea locală.

Ajutor, dar şi autogospodărire

“Ştiu deja despre ceea ce facem aici, la Jebucu, foarte mulţi şi primim ajutor din străinătate, din Germania, Olanda, Elveţia, Austria, Ungaria şi chiar din America. Avem două probleme mari: încălzirea centrală, pentru că funcţionează cu motorină şi este o sumă mare şi a doua problemă sunt salariile celor 21 de angajaţi. În centrul pentru copii lucrează localnici. (…) Nu pot să spun cât, dar avem cheltuieli foarte mari. Singurul lucru bun este că ne auto-gospodărim. Avem solarii, grădini, 150 de oi, vaci, porci. Dacă avem vaci, avem şi o mică lăptărie – putem face şi brânză şi unt şi smântână, avem brutărie şi moară. Când am deschis centrul, atunci soţul a spus că pentru copii trebuie lapte şi am cumpărat două vaci. Dar când am ajuns la 100 de copii nu ajungeau două vaci şi atunci am primit sprijin financiar şi am cumpărat 16 vaci. Când am avut 16 vaci a fost lapte prea mult şi soţul s-a gândit la o mică lăptărie şi din Elveţia, unde sunt ferme mici, am primit instalaţiile pentru o fabrică mică de prelucrare a laptelui. Înainte de 1989 în sat erau oi şi a venit un cioban de la Sibiu, ce a fost aici când am venit noi, şi am deschis centrul. Atunci, dacă este cioban, ne-am gândit că e bine să avem şi oi. Când am cumpărat o casă, am văzut că are o grădină frumoasă şi am spus că ar fi bun un solar. Au venit nişte olandezi şi cu ajutorul lor am construit două solarii. La un moment dat, prietenii din Germania ne-au întrebat dacă nu avem nevoie de instalaţii pentru o moară, că la ei se demolează o moară şi ar aduce aici instalaţii. Aşa am ajuns să facem moară. Când a fost gata, am spus că ar fi bună şi o brutărie, că dacă avem făină putem să facem pâine. La moară şi brutărie avem 16 angajaţi. Acum avem şi o instalaţie de făcut suc de mere. Oamenii aduc merele lor şi când e gata îi sunăm să vină să îl ridice. Facem suc natural, pasteurizat. Eu spun că ce este făcut acasă este altfel ca din comerţ şi atunci încercăm să facem tot aici: murături, tăiţei şi tot ce se poate pune în congelator pentru iarnă. Avem în sere roşii, ardei, vinete, fasole, conopidă”, povesteşte pastorul din Jebucu.

Şi asta nu e tot. Parohia a înfiinţat şi un centru de vârstnici, la Sfăraşu, într-o clădire nou construită, unde stau în prezent 14 persoane. Mai mult decât atât, s-a realizat şi un centru pentru copiii străzii, în Cluj Napoca. Acolo stau, ca la un internat, copiii ce termină aici clasa a VIII-a şi merg la liceu în Cluj Napoca. Centrul găzduieşte şi copiii ce stau numai în timpul zilei, îşi fac temele şi seara merg acasă. Sunt cazuri însă când vin şi oameni ai străzii, care primesc o mâncare caldă sau fac o baie.

Sprijinul comunităţii

Toate aceste au fost posibile doar cu sprijinul comunităţii, ce este mereu alături de cea care slujeşte în biserică, dar îi ajută şi în viaţa de zi cu zi, pentru că, una peste alta, 40 de localnici au un loc de muncă asigurat prin grija parohiei.

Satul de la începutul anilor ’90 este greu de imaginat astăzi. Privind în spate, parcă şi pastorului îi vine greu să-şi amintească vremurile în care drumurile erau impracticabile chiar şi pentru biciclete, iar oamenii erau nevoiţi să mergă kilometri buni până în cea mai apropiată localitate de unde puteau cumpăra o pâine.

Noroiul era până la glezne

“Când am venit aici oamenii încă mergeau până la Huedin (oraşul cel mai apropiat-n.r.) şi cumpărau pâine pentru o săptămână, că nimeni n-a adus pâine în sat, că nici drum nu era. Oamenii mergeau pe jos, până la gară, trei kilometri, pe câmp. Noroiul era până la glezne. În sat era o singură maşină, o Dacie a unui inginer, pentru că drumul era impracticabil. Nici biciclete n-au existat în sat, că nici cu bicicleta nu puteai merge. Nemţii au spus că ne ajută să avem drum şi în 1993 au făcut drumul până în sat, cu condiţia să îl facem noi în sat. Atunci femeile au cusut lucru manual pentru a primi bani ca să fie drum pietruit în sat, iar mai apoi au cusut din nou, pentru a ne asfalta drumul. Acum trei ani Consiliul Judeţean a asfaltat drumul de la intersecţia cu drumul ce trece prin Almaşu până în gară’, spune femeia-preot.

Astăzi întreaga comunitate gravitează în jurul centrului de plasament, ce este deja cunoscut la nivel naţional, motiv pentru care aici vin acum copii nevoiaşi din toate judeţele. Parohia îi sprijină până la 18 ani, dar şi după această vârstă, dacă tinerii solicită ajutor. Dintre copii crescuţi la centru sunt şi câţiva care au terminat facultatea, iar doi băieţi au rămas în sat, căsătorindu-se cu fete din Jebucu. Alţi doi fraţi care au rămas în Jebucu au primit loc de muncă la moară şi brutărie şi au şi o casă, cumpărată de parohie cu o donaţie din Elveţia. Prin relaţiile create de-a lungul timpului, 10-15 oameni din sat merg în fiecare an să muncească în Germania pentru o lună.

Preoteasă din Gherla

Ibolya Corpos are acum 25 de ani, ochi de un verde de smarald şi un zâmbet cald. A ajuns la Jebucu la vârsta de şapte ani, alături de fratele ei şi de cele două surori, deoarece ambii părinţi, din Fizeşul Gherlei, aveau probleme cu alcoolul, iar o preoteasă din Gherla le-a spus că ar fi mai bine ca cei patru copii să fie îngrijiţi la Centrul de Plasament Bethesda. A făcut opt clase în sat, iar mai apoi, la Cluj Napoca, liceul de industrie alimentară şi mai apoi şcoala postliceală sanitară. Nu şi-a găsit un loc de muncă, aşa că parohia din Jebucu i-a întins pentru a doua oară o mână salvatoare, oferindu-i un post de pedagog. A revenit în căminul copilăriei acum un an, iar în acest an s-a căsătorit cu fiul fostei ei pedagoage. Fraţii ei lucrează acum în Norvegia, iar sora a revenit în satul natal, la Fizeşul Gherlei.

“E destul de greu aici, dar îmi place foarte mult, mai ales copiii. Cum şi eu am crescut aici, văd altfel lucrurile”, spune Ibolya, în timp ce copiii de la centrul de plasament se strâng în jurul ei ca puii în jurul cloştei.

Copiii care îşi aşteaptă părinţii

Nu toate merg întotdeauna ca pe roate, iar cele mai dificile cazuri sunt, potrivit tinerei, cele ale copiilor care îşi cunosc părinţii ce i-au abandonat.

“Orfanii aşa gândesc: nu avem pe nimeni, nu aşteptăm pe nimeni. Dar ceilalţi întotdeauna aşteaptă pe cineva. Am avut un caz când băiatul a ştiut unde trăieşte tatăl lui şi după ce a împlinit 18 ani a mers şi l-a căutat, iar părintele i-a spus: ‘Nici până acum n-am vrut să ştiu de tine, să ştii că nici de acum încolo nu vreau să ştiu despre tine. De unde ai venit, acolo să pleci”, povesteşte cu regret Irma Molnar.

Ea nu este doar mamă ci, de multe ori, o femeie sensibilă ce suferă alături de cei pe care îi îndrumă spiritual. Femeie, preot, mamă – roluri diferite pe care a reuşit să le joace, cu succes, într-un sat uitat de lume din Sălaj. Recunoaşte însă că un mare sprijin în momentele de cumpănă i-a venit din partea soţului, şi el preot, actualmente profesor şi decan al Facultăţii de Teologie Reformată din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca.

Femeie, mamă şi preot

“Niciodată nu m-am gândit ce să pun pe primul loc: femeia, mama sau preotul. Când am construit e sigur că am fost în primul rând preot. Însă din punctul de vedere familial este mai greu ca pentru bărbaţi. Ca femeie, eu sunt foarte sensibilă. Nu fiecare femeie este aşa sensibilă, dar pentru mine sunt foarte grele înmormântările. Şi când ne apropiem mai mult credincioşi este şi mai greu. De exemplu sunt cazuri când spun soţului că nu pot să înmormântez şi atunci vine el. Şi el este preot. Au fost circa 10 situaţii în care a făcut el înmormântarea. Nu pot să înmormântez copiii, ca şi mamă. Odată am avut un caz şi după aceea n-am mai înmormântat copii. Când am văzut sicriul, într-o clipă mi-am văzut copiii în el şi după aceea am spus că gata, nu mai fac aşa ceva. Dar am avut noroc cu soţul că m-a înţeles şi m-a ajutat. Şi-a dat seama că pentru mine să fiu preot este un har şi a acceptat asta’, spune Irma, în timp ce lacrimile îi şiroiesc pe obraz.

E greu să cuprinzi în câteva paragrafe de text eforturile de mai bine de două decenii ale unei femei preot de a ridica din noroi o comunitate dintr-un mic sat de la capătul universului. N-ai însă cum să nu rămâi impresionat de ceea ce a reuşit la Jebucu, fără niciun ajutor din partea statului sau a autorităţilor locale. E drept însă că nu a fost singură în toată această călătorie.

O întâlnire norocoasă

“Cred că a fost o întâlnire norocoasă, între oameni şi familia preotului, dar şi o întâlnire cu Dumnezeu. Fără aceste trei părţi, nu puteam face nimic. Un preot nu poate face singur nimic, îi trebuie o comunitate. Dacă această comunitate nu este lângă preot, iar nu ajungem nicăieri. Aici asta a fost norocul, că oamenii au cerut să facem ceva. În multe sate vine preotul şi spune: să facem asta. Oamenii spun: dacă îi trebuie preotului, să facă. Dar aici oamenii au venit să facem ceva. Şi dacă a fost rugămintea lor, nu mi-au putut spune mai apoi că nu ajută. Dacă eu am tras clopotul din curtea şcolii la ora 11.00 seara, oamenii au auzit şi au venit să descarce maşina cu ciment, cărămidă sau ce era când construiam. Într-o seară când am avut nevoie de ajutor am mers şi la cârciumă. Le-am spus oamenilor: până acum aţi băut, acum veniţi la treabă. Asta a fost mare lucru. Comunitatea a stat lângă mine. Este adevărat că şi noi am stat lângă ei. Lucrurile au venit unul după altul. Întotdeauna spun că dacă am fi stat la masă să scriem ce vom face, n-am fi putut să planificăm ce am realizat aici”, conchide pastorul reformat din Jebucu.

O poveste adevărată ce arată, dacă vreţi, adevăratul sprijin pe care biserica, indiferente de religie, poate şi trebuie să îl dea celor care îi trec pragul. O poveste ce i-a impresionat şi pe superiorii din cadrul bisericii reformate, ce au catalogat ceea s-a întâmplat în ultimii 20 de ani la Jebucu drept o “minune”.

Mulţumiri în numele comunităţii din Jebuc

“Viaţa şi slujba doamnei Molnar Irma e o adevărată sculptură însufleţită, întruchipată în mâna lui Dumnezeu. După terminarea Teologiei a fost numit ca preot capelan în judeţul Bihor, au urmat apoi alţi trei ani la parohia reformată din Cuzăplac, judeţul Sălaj, şi începând din luna octombrie a anului 1992 a fost ales ca preot paroh la parohia reformată din Jebuc. Cea ce a urmat aici după această dată poate fi exprimat în două cuvinte: minune cerească. Minunea cea mai de preţ a vieţii pământeşti, a existenţei umane este menirea omului de a-i ajuta pe ceilalţi, deoarece numai atunci putem trăi cu adevărat pentru noi înşine, dacă trăim pentru semenii noştri. Omul poate avea o viaţă cu atât mai desăvârşită cu cât încearcă desăvârşirea vieţii altora. De o asemenea minune a putut să se bucure şi comunitatea din Jebuc, datorită doamnei preot”, afirmă Vincze Istvan, protopopul Protopopiatului Reformat Călata.

“Pe Molnar Irma, ca şi preot, ca şi coleg, nu o dată am văzut-o şi o văd lăcrimând, în ciuda puterii sale care ne-a impresionat mereu. Mulţumesc, mulţumim, dragă Irma, în numele comunităţii din Jebuc, în numele tuturor acestor lacrimi izbucnite din credinţă şi vărsate din inimă pentru copii orfani veniţi la Jebucu pentru a-şi găsi aici un nou cămin”, adaugă protopopul Protopopiatului Reformat Călata.

Ana Grama

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ