Epistole pastorale: Drăcuirea

0
106

fury

Iubiţii mei enoriaşi,

În această epistolă vă voi reţine atenţia cu fenomenul serios şi de neîngăduit al năravului rău, pe care îl au unii, de a trimite la dracu!

Vezi toate epistolele pastorale

Din păcate, foarte adesea auzim, cu multă întristare, soţi, fraţi, rude, elevi, din orice nimic, luaţi cu nervii, în mânia lor, să trimită „la dracu”. Este foarte jalnic şi tragic totodată ca părinţii, şi mai ales o mamă, să-şi trimită copilul la diavol şi, încă şi mai rău şi de neacceptat, creştinii să se trimită la necuratul!

Vreau să cred că cei mai mulţi dintre aceştia o fac din neştiinţă şi din prost obicei, pentru că dacă ar ști ce mare rău este şi de ce urmări sufleteşti şi trupeşti are parte, ar evita-o cu orice preţ.

Sfânta Evanghelie menţionează multe cazuri dramatice de oameni demonizaţi, pe care Hristos i-a tămăduit în chip minunat. Dar şi povestirea unei vizite de pelerinaj pe care am facut-o în insula Kefallonia, în timpul sărbătoririi Sfântului Gherasim, ne va îngrozi şi ne va cutremura când vom auzi tragica situaţie a demonizaţilor, semeni ai noştri, care, din diverse locuri, sunt aduşi acolo de cei din familiile lor, ca Sfântul Gherasim, făcătorul de minuni, să-i scape de diavoli. Este un adevărat chin şi pentru cel în cauză, şi pentru toţi ai lui. Dumnezeu să ne ferească, fraţilor, de o aşa de grea şi mare încercare.

Multe sunt cauzele pentru care intră diavolul într-un om. Sfinţii Părinţi – având în vedere şi faptul că diavolii care puseseră stăpânire pe cei doi oameni din ţinutul gadarenilor (Matei 8, 28-33) I-au cerut voie lui Hristos să le îngăduie să intre în porci -spun că diavolii preferă drept locuinţă a lor „sufle­tele porcoase”.

Deci, putem spune că principala cauză a demonizării este păcatul îndepărtării de Dumnezeu a celui în cauză şi a rudelor lui apropiate (Matei 12, 44-45), dar nu se exclude şi faptul că diavolul, atâta timp cât există teren sufletesc favorabil, ar putea să intre în om în clipa când noi, adeseori, îl drăcuim.

Dacă ar fi deschişi ochii sufletului nostru, am vedea că aproape de noi stă diavolul, „răcnind ca un leu” (I Petru 5, 8), aşteptând ocazia potrivită să ne înghită! Deci, când noi, cu atâta răutate îl trimitem pe celălalt la diavolul, este ca şi cum l-am îmbrânci şi l-am arunca în gura lui, să-i sfâşie şi să-l înfulece. Dacă am vedea un urs, sau un tigru, sau un leu sau orice alt animal sălbatic carnivor că s-ar apropiat de copilul nostru sau de un alt om, gata să-l sfâşie, l-am împinge pe acesta să cadă în gura ani­malului? Desigur că nu.

Din păcate, când îi drăcuim pe alţii, chiar şi pe noi înşine, îl predăm diavolului să-l conducă spre întuneric, spre distrugere, spre pierzanie, spre moarte, în infern, în adâncuri, în iad.

Hristos a venit în lume „ca să strice lucrurile diavolului”, ca să scape lumea, omenirea, toţi oamenii, fără nicio excepţie, de stăpânirea tiranică a satanei. Şi, în timp ce Hristos a fost răstignit, S-a jertfit pentru acest scop, adică pentru mântuirea omului, noi, mulţi dintre noi, venim în opoziţie, împotriva faptei lui Hristos, şi devenim de voie sau fără de voie, instrumente ale diavolului, predându-i victime persoane pentru care, repet, Hristos a fost răstignit.

Cu adevărat, ce lucrare îi oferă diavolului aceşti nefericiţi, care cu inimă uşoară şi fară mustrări de conştiinţă îi drăcuiesc pe ceilalţi! Toată lumea îngerilor, toţi sfinţii din cer vor plânge şi vor vărsa lacrimi pentru aceşti oameni, pentru aceşti creştini care, la atâtea fărădelegi ale lor, mai adaugă şi acest păcat de moarte.

De asemenea, bunii mei creştini, nu este îngăduit nici măcar animalele, nici diferitele lucruri sau obiecte să le trimitem diavolului, pentru că toate sunt creaţiile lui Dumnezeu sau ale oamenilor şi îndeplinesc un scop anume.

Prin Taina Sfântului Botez, pe care am primit-o, ne-am eliberat de satana şi de toate lucrările lui întunecate şi ne-am contopit cu Hristos, Care este Lumina lumii, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Îndeletnicirea cu gândurile viclene, cu vorbele diavoleşti şi cu acţiuni şi fapte satanice înseamnă depărtare de Hristos şi „unire” cu satana. Aceasta este echivalent cu respingerea şi trădarea lui Hristos. Trebuie, prin urmare, să ne clarificăm poziţia noastră: ori cu Hristos, ori cu diavolul. Cu amândoi nu se poate. Sau cu Unul, cu Mântuitorul şi Eliberatorul, sau cu celălalt, „ucigaşul de oameni”, potrivit spuselor Domnului nostru. Alianţa, conlu­crarea este exclusă.

Diavolul, fraţilor, este duşmanul multisecular şi neîndurător al omului, este izvorul şi cauza ori­cărei răutăţi. Acesta, foarte viclean, se ascunde camuflat în spatele fiecărui păcat sau fărădelege, în spatele tuturor patimilor şi defectelor noastre, în spatele împărţirilor şi scindărilor, a greşelilor şi a ereziilor, în spatele aşa numitelor biserici, confe­siuni creştine, în spatele mişcărilor şi sistemelor anticreştine, în spatele sioniştilor, masonilor şi adepţilor împărăţiei celor o mie de ani, în spatele grupărilor parareligioase şi a tinerilor autointitulaţi Moesia, se ascunde după cei zişi Crishna, Gouru, Yoga, Moun şi celelalte grupări parareligioase de provenienţă oriental-hinduistă, după astrologi, magi, satanişti şi ghicitori, după vizionare şi aşa numitele iluminate (în realitate întunecate), după cei ce interpretează visele, după cărturărese, ghicitoare în cafea şi cele ce fac de deochi, se ascunde după diverse închipuiri şi superstiţii, după toate publica­ţiile neortodoxe şi propagandistice, cărţi şi reviste, după vederi provocatoare, scandaloase şi anticreş­tine, lecturi şi cântece, după „distracţii” păcătoase şi altfel de manifestări anticreştine asemănătoare, inclusiv şi cele ale carnavalelor, după acţiuni anar­hice, extremiste, antisociale şi destabilizatoare, după acţiuni de incendiere, bombardare şi jefuire, după traficanţi şi negustori de moarte albă, în genere, după orice şarlatan şi ticălos care caută să înşele şi să facă rău în felurite feluri semenilor lui, în spatele tuturor puterilor întunecate de orice formă şi în nenumărate alte cazuri.

Şi încă, satana „se preface în înger de lumină ” (II Corinteni 11, 14), ca să ne facă să greşim cu „metodele” lui, luând de multe ori şi chip de sfinţi. De aceea, cuvântul lui Dumnezeu ne atrage îndeo­sebi atenţia, spunându-ne: „Fiţi treji, privegheaţi!” (I Petru 5, 8), adică abţineţi-vă şi fiţi prudenţi, privegheaţi şi fiţi cu băgare de seamă şi „rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41).

După câte am pomenit, este evident că trebuie să se oprească acest rău, acest obicei satanic. De aceea este nevoie din partea noastră de un mare interes şi o vastă cultură duhovnicească. Însă, până să se întâmple aceasta, adică până să dobândim, prin cultura noastră duhovnicească, virtuţile blân­deţii şi a „lipsei de patimi”, cu care se combat pro­vocările şi se neutralizează furia (al cărei rezultat este şi drăcuirea), propun, ca o posibilitate de ieşire, o măsură practică: În loc să drăcuim, când suntem provocaţi şi ne mâniem, să spunem: „Hai la Hristos”, „Mergi în voia lui Dumnezeu”, „Cu bine” ş.a.

Dacă vrem şi punem în aplicare această măsură, năravul cel rău, încet-încet, va deveni un obicei bun; există şi cazul ca diavolul să ne deranjeze mai puţin, pentru că nu vrea să-i trimitem pe semenii noştri la Hristos, ci la el.

Este de neînţeles şi absurd, dragii mei enori­aşi, ca Hristos să-i vindece pe demonizaţi, Apos­tolii, prin puterea Lui, „să scoată afară duhurile răutăţii” (Matei 1, 8), toţi sfinţii şi creştinii credin­cioşi, prietenii buni ai lui Hristos şi ai sfinţilor, să înfrunte şi să ducă o luptă dură şi continuă împotri­va stăpânului întunericului acestui veac (Efeseni 6, 12), adică împotriva lui „Belzebul, căpetenia dia­volilor” (Matei 12, 24) şi a instrumentelor lui, iar noi, în loc să luptăm împotriva cetei demonului Lucifer, îi trimitem la diavol pe semenii noştri, adică îi ajutăm pe diavoli în lucrarea lor vicleană şi infernală.

Doamne, Preamilostive, Tu, Care pentru noi, prin crunta Ta moarte pe Cruce, ai dat o luptă victorioasă împotriva diavolului, miluieşte-ne pe noi de cel viclean (Matei 6, 13). Amin.

“Epistole pastorale”, Protoprezbiter Ioannis Ath. Giannopoulos. Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului. Traducere din limba greacă: Prof. Elisabeta Criste. Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria – 2012