Episcopul-martir Nicolae Popovici sau despre curajul de a rosti

0
66

episcopPersonalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ puţin cu­nos­cut faţă de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903, în co­mu­na Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare, şi-a făcut stu­diile secundare la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cer­nă­u­ţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat pe tema epi­cle­zei euharistice.

Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit, ci şi un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în ace­laşi timp stăpânul turmei dar şi slujitorul ei umil, im­pu­nând tuturor prin puterea exemplului personal. Din în­dem­nul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s‑au cununat civil şi religios, primind astfel binecu­vântarea Bisericii.

Era în acelaşi timp un orator desăvârşit, ţinând ade­sea predici din amvonul catedralei episcopale. Ştia exact ce să spună, pentru a mângâia şi întări inimile cre­din­cio­şi­lor şi, în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să în­ţe­lea­gă învăţătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu pli­nă, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Buco­vi­na de Nord şi nord-vestul Ardealului. O parte impor­tan­tă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de ţară, din feri­cire vre­melnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa epis­co­pu­lui Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici an­ti­româneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din t­ri­to­riul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.

Recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi crea­rea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape şase luni în aceste teritorii, lo­vi­te de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sa­le la renaşterea vieţii creştine. Dacă Basara­bia şi Bu­co­vi­na fuseseră numai un an sub ocupaţie sovie­tică, Nicolae Po­povici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planu­rile, în 20 de ani de acţiune continuă. De aceea el nu a obosit să de­nun­ţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvântări şi prin scris.

Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ar­dea­lului de Nord, dar marchează şi începutul comu­nizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar vă­zând răspândirea acestei ideologii inumane şi atee chiar în propria ţară nu poate rămâne indiferent.

Atunci, dintre toţi, el a ales calea unei opoziţii des­chi­se, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mul­ţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca dis­tru­gerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent ca­noa­nele şi tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica orto­doxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocu­pându-se de dezvoltarea vieţii religioase. Dar, deşi res­pec­tă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are auto­no­mia ei în luarea deciziilor, în afacerile ecleziastice şi li­ber­tatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încăl­cate de stat, Biserica are dreptul să reacţioneze. Epis­copul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de Biserică. Prin me­morii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul su­veran al episcopului de a-i numi pe protopopi, a cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhului, iar aces­ta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, me­ni­te să tulbure liniştea liturghiei. S-a opus unificării Bise­ri­cii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, consi­derând că lu­cru­rile făcute prin forţă nu au durabi­litate. De ase­me­nea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la epis­co­pie – calul troian al comu­niştilor în viaţa Bisericii.

În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat cons­tant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cul­telor, afir­mând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Ast­fel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colec­ti­vi­ză­rii, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care co­mu­niştii le-ar fi dorit promo­vate de preoţi. În schimb, el vor­bea despre măreţia credinţei creştine, despre speranţă în mai bine, despre valorile naţionale.

Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate a­ces­te predici, ele nu erau altceva decât instigări contra­re­vo­luţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea de­vine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pen­si­oneze – pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patri­ar­hu­lui Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s‑au iz­bit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza, care au spus că, dacă Popovici nu e pensionat, atunci va fi arestat. Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 oc­tom­brie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrala din Oradea.

Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ciprian Voicilă

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ