Episcop Vicar al Episcopiei Râmnicului, PS Emilian Lovişteanul: Rugăciunea este hrana sufletească pe care o preţuim cel mai mult

0
651

E. Lovisteanul

[fbshare type=”button”][twitter style=”horizontal” float=”left”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

Loreta Popa

Cei care primesc harul monahismului vieţuiesc cu ajutorul Bunului Dumnezeu, păstrând cu grijă şi preţuire biserica şi învăţăturile ei. Una dintre minunile Moldovei lui Ştefan cel Mare, impunătoare prin măreţia şi frumuseţea ei, dar şi a obiectelor de cult de mare valoare istorică şi artistică este Mănăstirea Neamţ. Aici, slujirea lui Dumnezeu înseamnă mulţumire, linişte şi bucurie, căci acolo unde Dumnezeu şi oamenii sunt împreună, cugetul ascultă, iar sufletul se linişteşte. Aici, la Mănăstirea Neamţ şi-a început drumul în viaţa monahală Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, episcopul vicar al Râmnicului.

Născut la 12 februarie 1972, în localitatea Berezeni, judeţul Vaslui, a terminat prima treaptă de liceu între anii 1986-1988 la Şcoala nr. 1 din Berezeni. La 1 septembrie 1989 a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ unde a fost închinoviat, iar între anii 1990-1995 a urmat cursurile Seminarului Teologic Liceal „Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamţ, obţinând Diploma de Bacalaureat şi Atestatul Teologic.

La 15 februarie 1991 a fost tuns în monahism primind numele de Emilian. A fost hirotonit în ierodiacon la 16 martie 1991 de către P.S. Gherasim Cocoșel, în ieromonah la 1 ianuarie 1995 de către P.S. Calinic Botoșăneanul, la 20 august 1998 a primit hirotesia în protosinghel şi apoi arhimandrit la 29 februarie, anul 2004 de către I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

În septembrie 1996, a fost admis la Facultatea de Litere şi Teologie, specializarea Teologie-Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“, din Constanţa, pe care a absolvit-o în anul 2000, susţinând lucrarea de licenţă la catedra de Teologie Dogmatică Ortodoxă cu titlul: „Omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“. În Ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 29 octombrie 2009, părintele arhimandrit Emilian a fost ales în demnitatea de Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului cu titulatura de Lovișteanul, iar în data de 14 noiembrie a fost hirotonit întru arhiereu, în Catedrala arhiepiscopală „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea.

917_p17bv0a4ddoe714dg1om1u66gura

Ce alt subiect mai potrivit puteam aborda cu Preasfinţitul Emilian Lovişteanul decât privegherea, rugăciunea, slava lui Dumnezeu, credinţa şi oamenii, aşa cum au fost ei creaţi! O imensă bucurie pentru noi şi cu siguranţă pentru dumneavoastră, cititorii revistei noastre.

54061Preasfinţia Voastră, de ce credeţi că oamenii nu-l mai percep pe Dumnezeu la fel ca înainte vreme?

Cred că oamenii de acum îl percep pe Dumnezeu mai puţin ca înaintaşii noştri, mai ales că tehnica creată ne distanţează, într-o oarecare măsură, pe noi oamenii de Dumnezeu Creatorul. Înainte oamenii erau mult mai prezenţi în viaţa religioasă, mai apropiaţi, se raportau mai des la Dumnezeu în viaţa lor pământească pentru că nu erau limitaţi de anumite lucruri care există astăzi. De aceea spune Mântuitorul Hristos să iubim mai mult pe Dumnezeu.

Să iubim mai mult şi după aceea pe oameni. Dar dacă lumea aceasta în care trăim, aparatura, tehnica, devin idoli atunci raportarea noastră la Dumnezeu este îngreunată. E bine să ne raportăm la Dumnezeu, Cel care a făcut toate, şi după aceea să ne bucurăm de cele pe care le avem în lumea aceasta, pe care le facem noi, prin darul lui Dumnezeu, dar ele nu trebuie să devină un zid între noi şi El.

De aceea oamenii, în ziua de astăzi, sunt mai tulburaţi, mai agitaţi, mai dezorientaţi, însinguraţi, pentru că nu au o perspectivă a veşniciei în viaţa lor. Nu le ajunge mai nimic, vor mai multe case, sau mai multe maşini, mai multe lucruri acumulate, ca şi cum acestea ar fi un scop în sine. Sunt doar mijloace pe care le folosim în lumea aceasta şi e bine să le tratăm ca pe nişte lucruri materiale pentru că noi suntem cei care valorăm mai mult. Ce poate da omul în schimb pentru sufletul lui? Nu poate da nimic…

Vorbind despre oameni, despre iubirea pe care ar trebui să o dăruim semenilor noştri, este important să fim toleranţi, mai ales astăzi?

Trebuie să fim toleranţi, este nevoie să fim. Dar toleranţa are şi ea limitele ei şi depinde în ce context suntem puşi, noi, oamenii, să fim toleranţi. Dacă ne raportăm la legea harului, legea Mântuitorului Hristos, să ne iubim unii pe alţii, sigur că putem merge până la măsura muceniciei, aşa cum martirii, mucenicii, i-au iubit şi pe cei care le făceau rău, după exemplul Mântuitorului Hristos, care de pe Cruce s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl să-i ierte pe cei care l-au răstignit.

Nu mai există legea talionului, dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi. Noi nu trebuie să răspundem la rău cu rău şi la ură cu ură, pentru că atunci în lume se amplifică dezordinea şi răutatea. Trebuie să fim toleranţi în măsura în care nu este atinsă sfinţenia lui Dumnezeu şi după aceea lucrarea bisericii. Mă refer la erezii, la lucruri care ating fiinţa bisericii. De aceea sfinţii, mucenicii, martirii s-au luptat pentru adevărul de credinţă mărturisit de biserică şi ei nu au tolerat lucrul acesta. Şi-au pus viaţa pentru adevărul lui Hristos.

Cum s-a întâmplat în primul mileniu creştin, la sinoadele ecumenice în timpul iconoclastului, când cu preţul vieţii creştinii au apărat cinstirea icoanelor, a sfintelor moaşte, cinstirea lui Dumnezeu în treime şi adevărul descoperit de Mântuitorul Hristos, adevărul dumnezeiesc. Aici nu se poate face rabat. Când e vorba de noi, oamenii, sigur că unii faţă de alţii trebuie să fim toleranţi, dar până la momentul atingerii demnităţii noastre.

Este important contextul în care suntem solicitaţi să fim toleranţi. Trebuie să fim îngăduitori unii cu alţii, că toţi greşim, dar nu în a înmulţi răul şi păcatul. Toleranţi în a înmulţi dragostea şi responsabilitatea reciprocă a persoanelor umane şi a noastră, a creştinilor, faţă de celelalte religii. Trebuie să le luăm aşa cum sunt. Dacă vor să ne asculte şi să pună la suflet învăţătura noastră ortodoxă atunci e bine, dar dacă nu acceptă nu înseamnă că trebuie să-i lovim sau să le luăm viaţa pentru acest lucru.

71730Aţi intrat în viaţa monahală pe pământul sfânt al Mănăstirii Neamţ, unul dintre cele mai vechi lăcaşe de cult. Ce înseamnă pământul românesc pentru Preasfinţia Voastră?

Pământul românesc reprezintă istoria neamului românesc, istoria bisericii, pentru că Biserica Ortodoxă Română face parte din fiinţa neamului românesc şi a contribuit la creşterea, dezvoltarea armonioasă şi spirituală şi culturală a acestuia. Din păcate, după anii 90, am văzut o înstrăinare a românilor şi o răcire a dragostei faţă de ţara proprie, în contexul în care sunt multe provocări internaţionale care duc la ruperea rădăcinilor faţă de fiinţa neamului românesc.

Şi publicitatea, dorinţa de a aprecia mai mult valorile altor neamuri, că alţii sunt mai buni decât noi, că istoria lor e mai frumoasă şi mai adevărată decât a noastră, aceste insinuări şi provocări din ultimii 20-23 de ani au dus pe de o parte la renegarea sau înstrăinarea de neamul românesc a românilor care locuiesc temporar în străinătate.

Pe de altă parte a fost şi perioada comunismului, oamenii au fost privaţi de libertate în mare parte, de a circula în străinătate şi s-a pus mult accent pe iubirea faţă de ţară. A devenit un fel de boală în ghilimele. După 1990 valorile europene, valorile internaţionale, au fost aşezate mai presus de orice. S-a trecut de la o extremă la alta.

E dureros că nu ne apărăm bogăţia noastră istorică, culturală, spirituală. Valorile noastre trebuie promovate şi dezvoltate, pentru că fiecare etapă istorică, fiecare generaţie are responsabilitatea de a cultiva valorile neamului. Un popor care nu-şi cunoaşte istoria nu este vrednic de viitorul său. Trebuie să ne cunoaştem adevărata istorie şi să iubim acest pământ românesc pentru care s-au jertfit înaintaşii noştri, voievozi şi români din toate provinciile.

Dacă noi nu ştim sau nu vrem să-l iubim înseamnă că nu recunoaştem jertfa eroilor, sfinţilor dinaintea noastră precum Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mircea cel Bătrân, românii ştiuţi şi neştiuţi care au căzut la datorie, cum se spune în limbaj popular, care s-au jertfit pentru a apăra această ţară. Avem această moştenire frumoasă pe care trebuie să lăsăm la fel de curată, de sfântă, generaţiilor viitoare, aşa cum şi-au dorit înaintaşii.

_emilian-lovisteanulÎn contextul acesta al crizei ce pare că nu se mai termină, integrarea în Uniunea Europeană, credeţi că ţara noastră poate avea vreo influenţă benefică asupra celorlalte popoare din Europa?

România poate contribui la o însănătoşire, o păstrare a valorilor creştine ale Europei, pe care le-a avut odinioară, dar uşor, uşor le-a pierdut în mare parte şi mă refer la românii care locuiesc în străinătate pentru care s-au organizat eparhii ortodoxe, parohii cu preoţi şi episcopi. Aceste comunităţi contribuie, şi se vede practic, real, la păstrarea creştinătăţii, mai ales la dinamizarea vieţii religioase. O mulţime de biserici romano-catolice, protestante sunt goale din cauza faptului că populaţia Europei secularizată s-a îndepărtat de Dumnezeu, nu mai merge la biserică.

Românii, prin aceste parohii organizate în Spania, Italia, Franţa, Germania şi în alte părţi ale Europei, Marea Britanie, bisericile sunt acum în grija ortodocşilor. Slujbele ortodoxe se desfăşoară cu acordul comunităţilor romano-catolice şi de alte confesiuni. Aceşti creştini de alte confesiuni văd cum ortodocşii români participă duminică de duminică la sfânta liturghie şi viaţa religioasă a luat o amploare din punct de vedere ortodox, deci cu siguranţă şi ei renasc, pentru că astfel renaşte dorul de a merge la biserică. E o misiune a românilor în străinătate, dincolo de păcatele şi răutăţile care se mai întâmplă.

Există o activitate misionară pastorală a parohiilor, a eparhiilor şi aceasta nu face decât să-i ajute pe ceilalţi creştini să-şi aducă aminte de rădăcinile comune, până la 1054. Se văd bisericile goale în Occident, iar faptul că au fost puse la dispoziţia românilor e mare lucru. Ne ajută, şi pe de altă parte îi ajută să nu uite că sunt creştini.

13426854186553531322Când aţi păşit pe drumul acesta al credinţei aţi fost sprijinit, sfătuit, ajutat în vreun fel? Cum v-aţi dat seama că fără credinţa nu puteţi respira?

Am trăit în familie o viaţă creştină autentică, am învăţat de la părinţii mei, de la mama, tata, ce înseamnă credinţa în Dumnezeu, credinţa în Mântuitorul Hristos, fiul lui Dumnezeu, în biserică. Mersul la biserică, posturile, împlinirea tainei spovedaniei făceau parte din firescul vieţii mele de creştin. Atunci când am ales calea monahismului, a slujirii bisericii noastre, am făcut-o conştient.

Chiar în 1989 am ales să merg la mănăstire fără să fiu oprit de cineva, însă am fost încurajat în acest drum al meu şi de fostul stareţ al Mănăstirii Neamţ, căci aici am început viaţa monahală. Poate nu am conştientizat totalmente că aceasta este dorinţa mea de a deveni monah, dar preot îmi doream să fiu. Calea aceasta am descoperit-o ulterior.

Ajungând la mănăstire am descoperit că este vocaţia mea. Pe parcurs, părinţii m-au încurajat şi m-au ajutat să mi-o păstrez. Credinţa cultivată în familie s-a dezvoltat în viaţa mea de monah în mănăstire. Am ajuns diacon, preot, de curând episcop şi am realizat că aceasta este menirea mea, să slujesc pe Dumnezeu, pe oameni şi implicit sfânta biserică. Cu credinţă puternică, pentru că fără credinţă nu putem face mai nimic. Când ucenicii Mântuitorului au avut nevoie de credinţă, acesta i-a încredinţat că este Hristos, fiul lui Dumnezeu, chiar şi pe Toma l-a încredinţat că este viu.

Din aceste mărturii ale sfintei scripturi, din mărturiile tradiţiei sfintei biserici în fiecare zi îmi hrănesc sufletul şi îmi întăresc credinţa că trebuie să slujesc şi să lupt în continuare pentru suflet, pentru creştinii pe care-i păstoresc la Vâlcea şi cu gândul la viaţa veşnică, pentru că viaţa asta ne este limitată până la mormânt.

valcea_PS_Emilian_LovisteanPentru că ne-aţi vorbit despre copilărie, puteţi să ne împărtăşiţi o amintire la care ţineţi în mod special din acea perioadă fericită?

Copilăria este frumoasă pentru fiecare dintre noi. Sunt şi cazuri de copilării întunecate, triste, din cauza multor motive. Eu am avut o copilărie frumoasă şi mi-aduc aminte de o noapte de Paşte, când eram acasă la părinţi. Mergeam în fiecare an la Înviere, poate s-a întâmplat să fi adormit într-un an, dar de obicei mergeam. Într-un an am mers şi am stat la toată slujba şi am ajuns acasă la ora 5 dimineaţă. Am ajuns cu lumină, a rezistat şi apoi am stat la masă cu părinţii.

Provin dintr-o familie numeroasă, patru fete şi eu, singurul băiat, la urmă. Rămăsesem cu sora mea mai mică, dar mai mare ca mine, m-am bucurat şi pentru că am ajuns cu lumânarea aprinsă, dar mai ales că am ţinut tot postul. Era firesc să postesc, însă în Săptămâna Patimilor, când mama cocea cozonaci (aveam 7 sau 8 ani) nu rezistam şi când cozonacul creştea frumos şi dădea pe lângă tavă mai ciupeam din el, că mi-era poftă. Era curiozitatea specifică a copilului!

În acel an am reuşit, am conştientizat şi mi-am dat seama că am luptat până la capăt şi am putut să mă bucur că am ajuns acasă de faptul că nu am mai greşit. Iubeam acea dorinţa de a ajunge cu lumina acasă. Să aprind candela şi apoi să iau masa cu familia, la lumina dimineţii, după ce ne spălam cu apă în care mama pusese un ou roşu şi bănuţi de metal. Cine se spăla ultimul lua bănuţii, dar nu aveam concurenţă mare aşa că eu îi luam mereu.

Unul dintre cele mai frumoase sentimente existente este cu siguranţă prietenia. Preasfinţia Voastră, aţi cunoscut mulţi oameni de-a lungul timpului, aţi păstrat legătura cu mulţi dintre aceştia şi pe unii îi consideraţi prieteni. Ce înseamnă a fi prieten? Are prietenia vreun secret?

Fiecare om comunică cu celălalt, relaţionează. De-a lungul vremii am cunoscut mulţi oameni şi cu unii am rămas prieten chiar după 10 sau 20 de ani. Există mijloacele prin care se întreţine prietenia, mă refer la dragoste, căci fără ea nu poate exista prietenie. Dragostea presupune dăruire, jertfă, toleranţă. Dacă iubeşti un om şi îl ai de prieten înseamnă că-l ajuţi în orice situaţie ar fi, şi când e la bine, şi când e la rău.

E bine să-l ajuţi să conştientizeze că a greşit, îi dai un sfat. La fel, reciproc, primeşti sfaturi şi nu te superi atunci când îţi face observaţie şi trebuie să te îndrepţi. Avem şi calităţi şi defecte, important este să recunoaştem şi să fim deschişi unii faţă de alţii. Asta nu vine decât din dragoste. Să nu existe viclenie, făţărnicie, minciună. Acestea distrug legătura dintre oameni. Avem multe cunoştinţe, puţini prieteni, pentru că nu mai există încredere, credinţă în celălalt. Credinţa că omul acela nu te vinde, omul acela îţi este prieten, sfătuitor, mâna dreaptă.

La fel şi el se bazează pe tine pentru că trebuie să existe o dăruire reciprocă. Merge o vreme, ca să dea unul mai mult şi altul mai puţin, dar nu mult. Aşa se întâmplă şi în familie, când soţii nu mai sunt prieteni. Când apare neîncrederea, legătura dintre soţ şi soţie devine precară. Apar certurile, cuvintele care nu sunt la locul lor şi mai ales se observă egoismul. Dacă ţinem prea mult la noi e greu să mai ţii la celălalt.

img_7920

Vorbind despre familie, evident ştiţi că a devenit o problemă naţională lipsa afecţiunii de care suferă mulţi copii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate la muncă. Faptul că aceştia sunt lipsiţi de dragostea şi ajutorul părinţilor îi determină să păşească pe căi nepotrivite. Care credeţi că este rolul bisericii şi al părinţilor în această problemă?

E o problemă naţională şi dureroasă pentru că aceşti copii cresc fără părinţi, plecaţi în străinătate la lucru, sau fără unul dintre ei, şi sunt lăsaţi în grija bunicilor sau a rudelor. Biserica a început să ia măsuri acum câţiva ani, la nivel de parohii, iar preoţii i-au ajutat pe copiii rămaşi fără părinţi. Pentru o vreme. Au fost întâlniri pe tema aceasta cu părinţii şi copii şi preoţi. Era necesar ca părinţii să conştientizeze că nu e bine să-i lase în grija altora, pentru că aceştia sunt în creştere şi suferă din cauza lipsei de dragoste, a afecţiunii părinteşti.

Am întâlnit mulţi copii în situaţia aceasta şi se vede în comportamentul lor că există o lipsă. Nu poate fi completată de nimic această lipsă de dragoste părintească. Trebuie să lucrăm la conştiinţa părinţilor de a nu-şi părăsi copilul. Facem lucrul acesta în măsura în care putem. Avem aici la Vâlcea prin Liga Femeilor Creştin-Ortodoxe un program prin care ajutăm copiii. Rostul părinţilor este foarte important, şcoala familiei, educaţia, dragoste, de creştere sănătoasă, umană şi spirituală. Nici biserica nu poate înlocui asta, nici şcoala, nici alte instituţii.

Aţi trecut prin multe de-a lungul timpului, greutăţi, obstacole, ca fiecare dintre noi. Ce v-a ajutat să depăşiţi problemele, să vă ridicaţi iar?

Am întâmpinat greutăţi în viaţa mea ca fiecare om, mai ales atunci când eşti responsabil şi, într-o instituţie, de activitatea ta depind mai mulţi oameni. M-am ridicat din faţa acestora conştient fiind de existenţa lui Dumnezeu şi de faptul că viaţa noastră nu se limitează la câţiva ani sau la mormânt. Ceea ce facem facem pentru eternitate. Ceea ce fac eu ca şi creştin, ca şi preot, ca şi episcop, este să fiu responsabil de misiunea mea, de viaţa mea.

Am avut multe greutăţi în viaţa mea scurtă de până acum, dar m-am raportat mereu la Dumnezeu, la sfinţi şi la oamenii buni. Pentru aceste valori eterne trebuie să lupt în continuare. Nu trebuie să ne oprim numai la suferinţele noastre, pentru că atunci nu am mai avea orizont în viaţă. Ca să te bucuri de viaţă trebuie să o iubeşti. Iubind viaţa iubim izvorul vieţii care este Dumnezeu. M-am gândit că totdeauna trebuie să găsesc în mine, în harul lui Dumnezeu, resurse pentru a continua această luptă în viaţă, să muncesc şi cred că ceea ce fac pe cât îmi ajută Dumnezeu şi sunt luminat de El că fac bine.

Bine pentru oameni, bine pentru biserică şi bine pentru mine. E nevoie să ţinem şi la noi, dar dacă ţinem la noi în acelaşi timp ţinem şi la ceilalţi. De multe ori se întâmplă să ne împuţinăm credinţa atunci când suferim. Când suntem într-o mulţime de probleme şi credem că nu putem ieşi. Tocmai atunci trebuie să credem şi mai mult şi să avem speranţă că Dumnezeu ne ajută, că El ne sprijină, iar faptul că suntem botezaţi, faptul că suntem nemuritori, aceste trăsături ale noastre trebuie să ne dea putere să luptăm în continuare. Avem puteri mari, dar nu trebuie să ne încredem doar în ele.

Ajungem la fel cum au ajuns mulţi dintre înaintaşii noştri şi mai ales cei din perioada iluministă şi după aceea, mă gândesc la acea deviză cunoscută „Prin noi înşine“. Prin noi înşine şi cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că când eşti bolnav la pat nu mai ai nici o putere şi atunci îţi dai seama şi spui: „Cu ce forţe am lucrat eu până acum? De unde am avut eu puterea aceasta?“ Această putere vine de la izvorul vieţii, care este Dumnezeu. El ne ajută, dar trebuie să-I mulţumim şi să fim recunoscători că putem împlini această lucrare de pe pământ.

33

 Mottoul numărului 4 al revistei noastre este Priveghere, Rugăciune, Slava lui Dumnezeu. Ce înseamnă pentru Preasfinţia Voastră acesta?

Momente, trăiri, mijloace prin care noi ne raportăm la Dumnezeu, care fac parte din viaţa noastră. Rugăciune, Priveghere, Slava lui Dumnezeu… Vorbim cu Dumnezeu prin rugăciune. Ne ajută să ne hrănim sufletul, să ne bucurăm de faptul că suntem creaţi pentru veşnicie. Aşa cum folosim alimentele pentru a ne hrăni trupul, zilnic, rugăciunea reprezintă alimentul de fiecare zi pentru sufletul nostru.

Sunt cuvintele Mântuitorului, dar şi ale sfinţilor apostoli, „Rugaţi-vă neîncetat!“ Fără rugăciune şi fără post nu putem lupta creştineşte în această viaţă pământească. Privegheaţi şi vă rugaţi! Mântuitorul a privegheat, ne aducem aminte de privegherea din locuri pustii, când se retrăgea după ce-i ajuta pe oameni, îi vindeca, privegherea din Grădina Ghetzimani, când a mers împreună cu Petru, cu Ioan şi Iacob. Ei au adormit, n-au putut priveghea, dar Mântuitorul s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl pentru El, ca şi fiu, pentru apostoli şi lume.

Privegherea înseamnă o permanentă veghe asupra vieţii noastre ca să nu cădem în păcat, să nu facem rău şi să fim gata de luptă cu ispitele care vin, cu păcatele, cu provocările acestei lumi, o atenţie, o veghe pentru a nu fi învinşi, ca şi soldatul în război. Ca şi creştini, ca şi fii ai lui Dumnezeu, ca şi soldaţi ai bisericii lui Hristos Domnul trebuie să priveghem să nu fim biruiţi. Toate spre Slava lui Dumnezeu, El este Creatorul lumii văzute şi nevăzute, creatorul omului.

Îi dăm slavă lui Dumnezeu că existăm, că ar fi putut să nu fim aduşi la existenţă. Privind cu ochi duhovniceşti, dar şi cu ochii lumii să înţelegem că deasupra există un Creator care este Dumnezeu care le-a făcut pe toate bune, iar noi trebuie să le păstrăm bune şi frumoase pentru că suntem împreună creatori cu Dumnezeu în această lume, avem această responsabilitate. Îi dăm slavă în fiecare zi lui Dumnezeu că suntem sănătoşi, că putem să ne bucurăm de familie, de existenţa celorlalţi oameni.

Emilian_LovisteanulVorbind despre rugăciune, aveţi vreuna mai aproape de suflet, Preasfinţia Voastră?

Sunt mai multe rugăciuni la care ţin, dar cred că „Tatăl nostru“ este cea mai cuprinzătoare. Cea pe care a folosit-o Mântuitorul, învăţându-i pe ucenici să se roage. Sunt şi altele mai scurte sau mai lungi alcătuite de biserică, pe care le rostim în fiecare zi, dar rugăciunea „Tatăl nostru“ e cea mai importantă şi îmi place cel mai mult, ca plăcere duhovnicească desigur, pentru că se referă şi la viaţa pământească, şi la viaţa cerească.

Ce avem nevoie pentru această viaţă de pe pământ cerem de la Dumnezeu, dar totodată cerem a locui, a fi alături de ele în împărăţia Lui veşnică. De aceea şi Mântuitorul a rostit-o ucenicilor şi ne-a învăţat şi pe noi să o punem la suflet şi să împlinim această lucrare a rugăciunii, acest dialog cu Dumnezeu, cu oamenii.

O hrană sufletească, pe care o preţuim cel mai mult. Există urme ale rugăciunii lui Dumnezeu, ale suferinţei lui Dumnezeu omul, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. În Grădina Ghetzimani S-a rugat şi a suferit pentru oameni, pentru noi, de aceea noi simţim această lucrare divină a Mântuitorului pe pământ.

Emilian_LovisteanuAcolo este pământul sfinţit de lacrimile Lui, sfinţit de prezenţa Lui dumnezeiască şi e copleşitor, e greu de transpus în cuvinte ceea ce a săvârşit Mântuitorul pe acel petic de pământ din Ierusalim, ca Dumnezeu să se coboare într-atât încât să devină om şi să sufere pentru noi.

E smerenia şi dragostea lui Dumnezeu desăvârşită. Când ajungem în acel loc trebuie să simţim, nu e obligatoriu, dar simţim aceste urme lăsate de Dumnezeu acolo, în sufletul nostru, în conştiinţa noastră, în trupul nostru şi nu e numai o impresie de moment, e o stare pe care o trăim în mod firesc. Chiar dacă s-a înălţat la Ceruri, Mântuitorul spune „Eu cu voi voi fi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor“.

E cu noi prezent, chiar dacă s-a înălţat la Ceruri. Rămâne prin biserică, prin sfintele taine, în mod deosebit prin urmele pe care le-a lăsat ca şi om, acolo, la Ierusalim. Ca şi Dumnezeu.

 

 

 

 

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ