Educație timpurie de calitate pentru diversele tipuri comportamentale ale copiilor

0
275

educatia-parinteasca„Educatoarea joacă oarecum rolul cristalului care polarizează lumina difuză şi o transformă în raze, care se răspândesc într-un splendid curcubeu.” (S. Herbiniere-Lebert)

„Copilul hipersensibil, temător”
De cele mai multe ori, aceşti copii au un comportament ce demonstrează precauţie şi teamă, ceea ce le limitează puterea de explorare şi exprimare. Copilul mic cu personalitate de tip hipersensibil este foarte timid, atât în relaţiile cu copii de aceeaşi vârstă, cât şi cu adulţii. Mai târziu, poate avea chiar atacuri de panică şi stări schimbătoare. Unul din riscuri este depresia. În general, copilul hipersensibil are o atenţie sporită pentru detalii, este foarte receptiv la tot ceea ce îl înconjoară şi poate fi copleşit de evenimentele încărcate emoţional. Copilul hipersensibil se remarcă prin reacţii exagerate la atingere, zgomote puternice: aromele, sunetele şi experienţele tactile ce sânt plăcute pentru un alt copil pe el îl pot irita.
Sugestie: Evitaţi să catalogaţi public copiii cu un grad înalt de sensibilitate ca fiind fricoşi, neputincioşi etc. Profilul lor psihologic conţine multe alte trăsături prin care îi puteţi caracteriza! Totodată, deoarece au un simţ de orientare redus şi se pot rătăci, nu-i implicaţi în calitate de ghid în activităţi ce presupun abilităţi de orientare în spaţiu. Nu veţi face decât să le sporiţi deznădejdea şi să le accentuaţi neîncrederea. La fel, puţini dintre ei au aptitudini sportive, în schimb performează la activităţi care necesită concentrare şi atenţie la detalii (ex., origami) — o mare resursă pentru activităţile migăloase. În acelaşi timp, dacă veţi avea o reacţie fie prea protectoare şi îngăduitoare, fie prea punitivă şi intruzivă, veţi agrava stările şi comportamentele amintite. Cea mai bună abordare în educaţia acestui tip de personalitate este empatia, oferirea unor limite blânde, dar ferme, precum şi încurajarea experienţelor noi şi a explorărilor.

„Copilul ruşinos şi retras”
Evită participarea în situaţii sociale datorită fricii de situaţie, de eşec sau de critică, de umilinţă. Spre nefericire, aceşti copii sânt ignoraţi, deoarece, spre deosebire de cei solicitanţi de atenţie, creează probleme.
Recomandări practice:
Determinaţi cauzele prin metode indirecte.
Construiţi o relaţie de încredere cu copilul.
Implicaţi copilul în activităţi de grup sau proiecte. Lăsaţi-l să îşi aleagă coechipierii.
Delegaţi-i responsabilităţi — transmiterea mesajelor, îngrijirea florilor ş.a. Evitaţi acţiuni ce depăşesc posibilităţile copilului.
Nu ironizaţi pe seama stării sale de ruşine său nu-i cereţi să comunice ceva în faţa grupului fără a-l preveni. O modalitate de încurajare a copilului să vorbească este programarea unei întrebări şi a unui răspuns. Îl veţi invita să vorbească în faţa celorlalţi doar când va dori el.
Dezvoltaţi noi comportamente prin jocuri de rol.

„Copilul apatic şi visător”
Copilul cu acest tip de personalitate se arată foarte puţin interesat de ceea ce se petrece în jurul lui şi, în vreme ce semenii lui aleargă şi ţipă, el stă liniştit în colţişorul său. Partea pozitivă este imaginaţia foarte bogată şi capacitate de independenţă sporită, calităţi apreciate şi utile la maturitate. Spre deosebire de copiii hipersensibili, cei apatici şi visători au nevoie de stimuli puternici pentru a reacţiona — sunet puternic şi prelung, atingere puternică etc. Copiii apatici pot avea probleme cu activităţile ce necesită coordonarea mişcărilor: legatul şireturilor, desenatul, urcatul scărilor, mersul prin spaţii înguste fără a agăţa şi răsturna obiectele din jur. Alte probleme pot apărea în cadrul dezvoltării limbajului şi a comunicării verbale.

Sugestie! Nu renunţaţi la aceşti copii! Nu este exclus să aveţi această tendinţă, tocmai deoarece este nevoie de stimuli puternici pentru a le capta atenţia şi de implicare emoţională. Resursele dvs. cele mai solicitate în raport cu ei sunt: energia, răbdarea şi perseverenţa.

„Copilul sfidător, încăpăţânat şi obraznic”
Copilul cu acest tip de personalitate are un comportament predominant negativ, fiind recalcitrant şi vrând să aibă controlul tot timpul. De multe ori, face exact opusul a ceea ce i se cere. Preferă repetiţia şi schimbările lente, are tendinţa de a fi perfecţionist şi impulsiv, de a demonstra un comportament exuberant. Aceste conduite sânt impregnate de mânie, antagonism, iritabilitate, agresiune.
Recomandări practice:
Determinaţi motivele ce stau la baza acestor stări. Ascultaţi atent copilul şi aflaţi-i sentimentele faţă de sine, de familie. Copiii se „aprind” atunci când nu le sunt satisfăcute trebuinţele de dragoste şi respect. Admiteţi că au puterea de a nu asculta şi a opune rezistenţă. Evitaţi ameninţările. Refuzaţi să deveniţi complice în conflict.
Exersaţi şi întăriţi comportamentele alternative.
Stabiliţi circumstanţele care provoacă aceste comportamente. Evaluaţi-le. Există o perioadă anume în care ele se manifestă mai frecvent?
Alcătuiţi o listă a sarcinilor de îndeplinit şi orarul zilei.
Uneori copiii nu înţeleg că se comportă negativ. Identificaţi problema. Elaboraţi un plan de modificare a conduitei. Planul trebuie să includă recompense pentru comportamente dezirabile. Practicaţi noile comportamente şi întăriţi-le prin „încheierea unui contract”.
Ignoraţi comportamentele respective pe cât posibil. Atunci când această tactică nu funcţionează, recurgeţi la tehnici de izolare (ex., time-out). Evitaţi pedeapsa fizică, pentru că provoacă agresivitate.
Sugeraţi-le părinţilor să nu reacţioneze ameninţător la comportamentele date, conflictul se va înteţi. Sfătuiţi-i să părăsească camera sau să se îndepărteze de copil pentru câteva momente.
Pentru exteriorizarea tensiunii negative, utilizaţi următoarele tehnici: desen, exerciţii fizice, muzică.
Implicaţi copilul în activităţi, cercuri unde ar putea să se simtă mai bine.

„Copilul impulsiv”
Este foarte uşor să-l depistezi într-un grup de copii. El îşi doreşte ca jocul să înceapă cât mai repede, nu este atent la explicarea regulilor, iscă mici conflicte. Atunci când participanţii sânt captivaţi de joc, copilul impulsiv îl abandonează, stricând distracţia şi bunul lui mers.
Totuşi, impulsivitatea este o caracteristică a majorităţii copiilor mici, lucru explicabil prin faptul că gândirea lor nu este suficient de matură şi ei nu au în vedere consecinţele acţiunii. Copiii nu analizează situaţia în ansamblul ei, astfel că acţiunea şi gândirea sânt „puse în funcţiune” aproape simultan.
Copiii de până la 3 ani se lovesc mereu de masă, scapă lucrurile din mână, bat toba chiar dacă li se cere insistent să se oprească. Este modul lor caracteristic de a cunoaşte lumea şi obiectele din jur. Cu toate acestea, la 4 ani, copiii ar trebui să dobândească control asupra acţiunilor întreprinse. Dacă ei continuă să fie impulsivi în mişcări şi comportament, acest lucru le va afecta capacitatea de concentrare şi învăţare. Este greu să le captezi atenţia, să le ceri o favoare sau să îndeplinească o sarcină. Impulsivitatea este un factor care le afectează şi relaţiile sociale. De aceea, este necesar a-i ajuta să-şi modeleze reacţiile şi să dobândească control.
Cum poate fi ajutat un astfel de copil? Impulsivitatea poate apărea ca reacţie la rugămintea de a realiza o sarcină simplă, rugăminte care îl jigneşte. În astfel de cazuri, îndrumaţi-l către activităţi ce presupun o utilizare mai mare a muşchilor: efortul fizic va reduce nivelul de impulsivitate şi de energie. Dacă este foarte gălăgios şi activ, propuneţi-i o activitate mai liniştita, de care să se poată bucura înainte de a reveni la cea anterioară.
Iată câteva exerciţii:
Ne jucăm cu apa
Desenaţi pe câteva pahare transparente o linie (cu un marker de culoare accentuată). Rugaţi copilul să umple paharele cu apă fără a depăşi linia trasată.
Rostogolirea mângâi
Trasaţi mai multe linii pe trotuarul din curtea grădiniţei şi cereţi-i copilului să facă pase în aşa fel încât mingea să nu depăşească aceste limite. Prin acest exerciţiu îl veţi ajuta să îşi stăpânească pornirea de a lovi mingea tare, de a-şi controla comportamentul.
„De-a semaforul”
Arătându-i cartonaşul de culoare roşie, copilul trebuie să înveţe că e nevoie să se oprească din orice activitate pe care o desfăşoară, arătându-i cartonaşul verde — că se poate întoarce la activitatea lui. În locul cartonaşelor puteţi folosi indicaţii verbale: ex., semaforul arată roşu sau semaforul arată verde.

„Copilul neatent”
Acest copil nu reuşeşte să stea locului sau să acorde atenţie unui lucru. Neliniştit, el va trece de la un obiect la altul, de la o activitate la alta, fiind, deseori, diagnosticat în mod greşit cu deficit de atenţie (ADHD, engl. — Attention Deficit Hyperactivity Disorder). Lipsa atenţiei şi neliniştea se datorează unor caracteristici fizice — fie că este vorba de modul în care procesează ceea ce vede sau aude, fie că este vorba de modalitatea în care îşi mişcă corpul său în care corpul reacţionează la stimuli.

Sugestie! În loc să vă lăsaţi „acaparat/ă” de părţile negative ale comportamentului copilului, impunând restricţii aspre şi cerându-i tot timpul „să fie atent”, ajutaţi-l să facă faţă dificultăţilor cu care se confruntă. Dvs. şi părinţii sunteţi persoanele care îi pot arăta cum trebuie să îşi utilizeze „punctele forte”. Învăţând să se concentreze asupra unui lucru, va scoate la iveală şi alte calităţi.

„Copilul egocentric”
Egocentrismul sau convingerea copilului că este centrul universului se întâlneşte la toate vârstele copilăriei şi se manifestă diferit. Copilul egocentric de orice vârstă se plasează pe sine pe primul plan, fără să ţină cont de părerile şi dorinţele altora, are tendinţa de a exclude existenţa celorlaţi din viaţa lui. Gândirea egocentristă este, de cele mai multe ori, alimentată de comportamentul părinţilor faţă de copil. Când acesta refuză să se supună regulilor de orice fel, părintele trebuie să reacţioneze cu calm, să fie ferm şi să poată spune nu.
De exemplu, copiii egocentrici îşi doresc să aibă jucăria altui copil şi o pot lua fără a avea aprobarea „stăpânului/stăpânei”. Ei nu procedează astfel din răutate, ci pentru că nu sânt în stare să se pună pe locul II!
În general, până la 4 ani, copiii învaţă să împartă, să ceară, să facă schimb de jucării, însă, pentru a ajunge la acest stadiu, au nevoie de puţină îndrumare în a-şi dezvolta simţul proprietăţii și a-şi cultiva dorinţa de cooperare şi noţiunea de ajutor reciproc.
Există câteva modalităţi de a realiza aceste scopuri, câteva „trucuri” pe care educatorii şi părinţii trebuie să le pună în aplicare:
În cadrul familiei, copilul trebuie să aibă o serie de jucării doar ale lui, care să fie aşezate într-un loc doar al lui, iar la grădiniţă — 1-2 jucării cu care se joacă în mod preferenţial şi de care este „responsabil”. Astfel, el va învăţa diferenţa dintre lucrurile lui, lucrurile altora şi lucrurile comune.
Este recomandabil să proiectaţi activităţi în cadrul cărora să îi arătaţi câteva obiecte personale (îmbrăcăminte, periuţă de dinţi etc.) şi comune (scaun, echipament sportiv, masă, casetofon etc.), din sala de grădiniţă, dar şi de acasă.
Ajutaţi-l să înveţe să fie cooperant cu ceilalţi copii: explicaţi-i că, făcând schimb de jucării, va avea o mai mare varietate de jucării. Totodată, trebuie să-i lăsaţi libertatea de a alege ce jucării vrea să împartă şi cu cine dintre colegi.

” 1001 idei pentru o educație timpurie de calitate”, Maria Vrânceanu, Daniela Terzi, Tatiana Turchină

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

[pro_ad_display_adzone id="95017"]

LĂSAȚI UN MESAJ