Educația în familie (II)

0
425

familieÎn conformitate cu dezvoltările ulterioare pe care autoarea le-a realizat şi care au fost aplicate în cercetarea influenţei şi importanţei educaţiei în familie asupra tinerei generaţii, putem să punem în evidenţă în principal două variabile:

1. exigenţele , cererile, aşteptările, pretenţiile pe care părinţii le au faţă de copii lor privind participarea acestora la viaţa de familie, speranţele lor în ceea ce priveşte comportamentul matur, disciplină, modul de rezolvare a problemelor de viaţă ale copiilor de către ei înşişi;

2. receptivitatea , înţelegerea, simpatia, suportul pe care părinţii le acordă copiilor pentru a le proteja individualitatea, afirmarea de sine, autoreglarea acestora şi pentru a răspunde nevoilor specifice ale copiilor.

În funcţie de aceste criterii, se disting patru stiluri parentale care, în succesiunea lor de prezentare, sunt aşezate totodată şi într-o ierarhie a eficienţei şi influenţei pozitive:

stilul „autoritativ” în care se manifestă exigenţe înalte, control maxim dar şi suport maxim, înţelegere şi afectivitate, cooperare, fermitate şi flexibilitate totodată; efectele asupra copilului sunt stimulative cu privire la manifestarea independenţei pe baza asumării responsabilităţii, a unor standarde şi aspiraţii înalte;

stilul autoritar, care se manifestă faţă de copii printr-o intensitate crescută a pretenţiilor, un nivel ridicat al cerinţelor şi controlului dar cu nivel scăzut al înţelegerii, al suportului afectiv, acest stil impune ascultarea, obedienţa, copiii sunt încărcaţi de probleme, reproşuri, nu li se respectă independenţa şi individualitatea;

stilul permisiv, unii îl denumesc stilul indulgent (sau libertin) în care controlul este de nivel scăzut şi suportul este maxim; faţă de rezolvarea unor probleme de viaţa importante sunt cereri minime şi formale, nivelul de aspiraţii este redus, realizările sunt superficiale, copiii deprind o rezistenţă scăzută faţă de diferite tentaţii, chiar şi faţă de cele mai periculoase pentru viaţa lor;

stilul de neglijare sau de respingere faţă de copil, care se recunoaşte prin ignorarea sau abandonarea copilului, prin lipsa de control, exigenţe scăzute şi lipsa de suport, nivel scăzut de grijă, afectivitate, ceea ce determină de cele mai multe ori nivelul foarte scăzut al aspiraţiilor şi realizărilor, dezorganizarea, lipsa rezistenţei faţă de tentaţiile periculoase, stilul acesta duce la izolarea copilului său face posibilă cooperarea la acte antisociale.

Pe lângă aceste stiluri, în articole mai recente, Diana Baumrind şi alţi cercetători care sunt interesaţi de studierea influenţei stilurilor educative din familie asupra dezvoltării personalităţii tinerilor, au luat în consideraţie încă trei variante ale stilurilor parentale:

stilul directiv non-autoritar, este acela al părinţilor care manifestă un control ridicat şi un nivel mediu al suportului afectiv, ei tind spre a fi autoritari, dar nu realizează un control strict şi sunt relativ mai apropiaţi de copii decât părinţii autoritari;

stilul democratic, care manifestă un nivel mediu al controlului şi un nivel ridicat al suportului afectiv,

apropiat de cel al părinţilor permisivi, dar iau decizii în mod democratic şi mai controlează, chiar dacă nu foarte strict realizarea deciziilor;

-stilul părinţilor „suficient de buni”, cu nivel mijlociu de control, de exigenţe şi tot cu un nivel mediu

pentru suport şi afectivitate.

Aceste şapte stiluri parentale influenţează în mod diferit dezvoltarea copiilor şi chiar dacă ele nu funcţionează permanent coerent, se pot observa efectele în timp asupra personalităţii tinerilor, asupra nivelului şi a calităţii aspiraţiilor, a eforturilor şi rezultatelor tinerilor.

Educaţia familială ar trebui să atingă un nivel ridicat de responsabilitate şi de eficienţă având în vedere tendinţele spre care se orientează tinerii. Aşa cum subliniază Cleopatre Montandon, valoarea proprie a personalităţii, manifestată prin independenţa, creativitate, autenticitate, trece în prim plan pentru tânăra generaţie şi pentru educaţia acesteia şi devansează promovarea disciplinei, a efortului şi a reuşitei în planul bunurilor materiale.

Socializarea emoţionala apare ca un principal mijloc pentru ca aceste tendinţe noi de dezvoltare şi valorificare a personalităţii tinerilor să conducă la rezultate benefice în viaţa individului şi a comunităţii. Familia poate să devină mediul cel mai adecvat socializării emoţionale a tinerilor şi să contribuie la parteneriatul cu ceilalţi factori de educaţie păstrând şi dezvoltând stiluri educative proprii.

Un autor citat şi în literatura noastră pentru opinia sa cu privire la evoluţia funcţiilor familiei este Duvall care consideră actuale şase funcţii ale familiei: „ afecţiunea dintre soţ şi soţie, părinţi şi copii, între generaţii,  securitatea personală şi acceptarea fiecărui membru al familiei pentru individualitatea sa unică şi pentru potenţialul pe care îl reprezintă,  satisfacţia şi un sens al finalităţii (vieţii, devenirii, n.n.), continuitatea convieţuirii şi asocierii,  plasamentul social şi socializarea (a copiilor în primul rând, n. n), controlul şi un sens a ceea ce este drept, corect”. Ceea ce pune în evidenţă acest autor prin cele şase funcţii şi totodată exprimă explicit este faptul că viaţa de familie este tot mai mult considerată că centrul care alimentează, care produce dezvoltarea umană.

Educaţia familială depinde de acest complex al vieţii de familie, depinde de resursele proprii de care dispune, pe care le produce, sau asimilează, inclusiv de resursele culturale şi spirituale (mentalităţi, credinţe, atitudini, norme, valori, idealuri). Desfăşurarea procesului educativ în familie depinde în mare măsură şi de modul în care se stabilesc şi funcţionează relaţiile interne şi relaţiile exterioare, cu mediul social, cultural. Metodele, felul în care se realizează educaţia reciprocă, autoeducaţia şi mai ales educaţia tinerei generaţii, a copiilor, modelele şi principiile asimilate, rutina şi aspiraţiile care orientează soluţiile în problemele de educaţie, converg spre constituirea stilurilor de viaţă şi de educaţie în familie.

„Educaţia în familie”, Mihaela Ionescu, Elisabeta Negreanu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

 

LĂSAȚI UN MESAJ