Ecumenismul eshatologic

0
27

parintele-dumitru-staniloae-portretViaţa autentică creştin-ortodoxă este viaţa în bucuria liturgică şi euharistică, viaţa fericirii eshatologice, a accesului istoric la sfinţenia tranfiguratoare a Dumnezeului Treimic.

Dinamismul istoric spre împărăţia Sfintei Treimi este descris de Stăniloae ca un dinamism epectatic, de transfigurare continuă, ascendentă, de biruire a opacităţii fiinţei umane prin deschiderea ontologică către razele binecuvântătoare ale iubirii dumnezeieşti. Transparenţa fiinţei umane devenite teofore, adică focar temporal al iubirii supreme are valenţe sociale concrete.
Transfigurarea omului nu este o transfigurare pentru Dumnezeu ci pentru lume şi semeni. Nu este o transfigurare pentru Dumnezeu ci prin energiile necreate ale lui Dumnezeu. Deschiderea ecumenică implică astfel deschiderea cordială a iubirii comunicatoare de sine, în mişcare infinită şi în acelaşi timp simultană către izvorul iubirii şi către ipostasele potenţiale ale acestei iubiri. Teologia ortodoxă este în sine eshatologică, trăieşte din tensiunea eshatologică şi este orientată ontologic spre învierea şi viaţa veşnică în Dumnezeu, sensul suprem al existenţei, totuşi fără Weltflucht, fără negarea şi izolarea faţă de lume, de creaţia lui Dumnezeu.
În privinţa tensiunii eshatologice, care constituie una dintre caracteristicile principale ala spiritualităţii ortodoxe, şi anume a spiritului optimist adăpat din credinţa în învierea reala a lui Hristos, Stăniloae ajunge să dea o definiţie foarte largă. Părintele Stăniloae a acceptat şi încurajat ecumenismul spiritual ecumenismul ca progres în viaţa spirituală: “Ecumenismul trebuie să caute unitatea în plenitudinea credinţei. Dar această căutare nu e posibilă fără rugăciune”.

Ecumenismul adevărat înseamnă revalorizarea rugăciunii, a vieţii duhovniceşti, a trăirii în Duhul Sfânt. Trezind sensibilitatea credincioşilor pentru Dumnezeu, Bisericile creştine “se vor întîlni în acelaşi duh, în Duhul cel Sfînt şi sfinţitor al lui Hristos cel viu crezut şi trăit întreg”.
Ecumenismul autentic este deci ecumenismul reînnoirii continue, ecumenismul metanoiei, al morţii şi învierii cotidiene cu Hristos în Duhul Său cel Sfânt. Transformarea interioară, transformarea modului de a fi şi de a gândi sunt legate de îmbrăcarea cu Hristos. Devenit transparent pentru Hristos, creştinul ortodox este transparent nu numai pentru ceilalţi creştini, ci pentru întreaga umanitate asumată de Mântuitorul.
Când Duhul lui Hristos se uneşte cu duhul omului, acesta este transformat de lumina iubirii lui. Omul devine purtător al frumuseţii luminii divine, iubitor, comunicativ şi simţitor pentru toate situaţiile umanităţii căzute şi sfîşiate de păcat. Scăldată în frumuseţea şi înţelepciunea epiclezei iubirii dumnezeieşti, fiinţa umană devine cu adevărat eclesială, catolică, ecumenică, doxologică şi cosmică în acelaşi timp.
În tensiunea eshatologică spre patria veşnicei frumuseţi, creştinul există însă în durerea compasiunii pentru toţi şi toate cele încă neadăpostite sub răspunsul afirmativ al chemării la urmarea lui Hristos. Durerea aceasta este însă îmbogăţită în acelaşi timp de conştiiţa faptului că Duhul Sfânt este cel care “face din credincioşii înzestraţi cu diferite daruri un singur Trup”. El este cel ce introduce în profunzimile fiinţei umane energiile divine necreate şi îi uneşte pe oameni în Trupul lui Hristos. El e “forţa integrativă, e forţa unitară a întregului, e puterea de coeziune în comunitate”. Numai din Duhul Sfânt “se poate restabili dialogul între diferitele Biserici despărţite”, pentru că el este “Duhul comuniunii”.
De aceia ecumenismul adevărat înseamnă invocare neîncetată a Duhului Sfânt: “Veni Creator Spiritus”, vino Duhule Sfinte şi ne transformă pe noi şi întreaga creaţie în templul sfinţeniei Tale! Ecumenismul adevărat este în acelaşi timp liturgic, doxologic şi cosmic. El are de a face cu muzicalitatea universului şi cu Dumnezeu însuşi – adevăratul armonizator al creaţiei sale.

În concluzie putem spune deci că ecumenismul Părintelui Stăniloae nu constituie o dimensiune secundară, un aspect izolat şi nesemnificativ din cadrul teologiei sale, ci fundamentul propriei sale gândiri şi trăiri ortodoxe. Acest ecumenism nu este un ecumenism de speculaţie teologică dogmatică, nici un ecumenism de exaltare sentimentală. Ecumenismul său este un ecumenism de echilibru, de maturitate şi înţelepciune spirituală creştina.
Părintele Stăniloae nu rămâne izolat în sferele înalte ale adevărului teologic, distanţîndu-se de problemele concrete ale societăţii şi ale omului contemporan. Ecumenismul său nu este nici un ecumenism forţat, silit, de diplomaţie religioasă, ci un ecumenism de convingere adâncă, de iubire şi căutare, de disputa şi critică sinceră, de speranţă eshatologică în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu şi în lucrarea transfiguratoare a Duhului Său cel Sfânt.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ