”Dumnezeu vede inima fiecăruia dintre noi”

0
90

inima„Dumnezeu dintru început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său (Isus Sirah 15, 14).

Una din ereziile protestanţilor este predestinaţia. Ei cred greşit că Dumnezeu a hotărât un număr de oameni care se vor mântui, fiindcă aceştia sunt predestinaţi spre viaţa veşnică, şi un alt număr mai mare ce se vor pierde.

Biserica noastră dreptmăritoare nu admite o astfel de erezie, potrivit căreia Dumnezeu are un număr de ,,aleşi” pe care îi va mântui, şi toţi ceilalţi vor fi daţi la o parte ca pleava grâului şi vor fi sortiţi focului veşnic. Această părere eretică este cu totul împotriva adevărului, căci, după ea, ar însemna că Dumnezeu nu mai ţine cont de voia liberă a omului, ci dimpotrivă, fără voia lui, îl trimite sau în munca veşnică sau în viaţa veşnică.

Biserica Ortodoxă, după cum de-a lungul veacurilor a apărat adevărul şi a dat la o parte toate ereziile, tot astfel şi astăzi, ţine cu tărie la dogmele lăsate nouă de către Mântuitorul lisus Hristos, de Sfinţii Apostoli şi de către Sfinţii Părinţi, îndreptând toate concepţiile greşite şi curăţind de spinii ereziilor calea sufletelor ce vor să se mântuiască.

Fraţii mei, este o mare rătăcire să ascultăm pe aceşti oameni care hulesc, zicând că „omul chiar de ar face voia lui Dumnezeu şi orice faptă bună, tot la iad se duce!”. Oare pe aceşti hulitori se cade să-i ascultăm, sau pe Hristos-Dumnezeul nostru Care ne vorbeşte prin gura Sfântului Apostol Pavel astfel: Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (Timotei 2, 4). Oare pe aceşti rătăciţi să-i ascultăm, sau pe Dumnezeu Care ne vorbeşte prin proorocul Său, zicînd: Oare voiesc Eu moartea păcătosului şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? (Iezechiel 18, 23).

Oricând se va întoarce cel rău de la fărădelegea pe care a făcut-o şi va judeca şi va face dreptate, îşi mântuieşte sufletul, cu viaţă va trăi şi nu va muri (Iezechiel 18, 22-28). Sfântul Prooroc Isaia zice, ca din partea lui Dumnezeu: întoarceţi-vă către Mine şi vă veţi mântui, cei de la marginile pământului! Eu sunt Dumnezeu tare şi nu este altul (Isaia 45, 22). Apoi însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceştia mici (Matei 18, 14).

Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, arătând că Dumnezeu Tatăl, din iubire pentru neamul omenesc, a trimis pe Unul-Născut, pe Fiul Său, spre mântuirea tuturor celor ce vor crede în Hristos, a zis: Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe Fiul Său, Cel Unul-Nascut la dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Aşadar, toţi cei ce vor crede în Hristos şi vor face şi faptele credinţei (Iacov 2, 17-22), vor avea viaţă veşnică, iar nu numai cei aleşi şi predestinaţi la viaţa veşnică. De asemenea, Sfântul Apostol Petru, arătând că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, zice: Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa precum unii o socotesc zăbavă, ci îndelung rabdă pentru noi, nevrînd să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă (II Petru 3, 9).

Aţi văzut că nu zice precum ereticii protestanţi că îndelung rabdă pentru a se mântui cei predestinaţi spre viaţa veşnică, ci că toţi să se întoarcă la pocăinţă! Acelaşi dumnezeiesc Evanghelist Ioan, în întâia sa Epistolă, zice: Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii (I Ioan 4, 14). Aţi văzut că zice: ”al lumii”, iar nu al celor predestinaţi din lume! Dacă ei spun că unii sunt predestinaţi spre munca veşnică şi noi zicem aceasta, însă numai pentru cei păcătoşi, care nu vor să vină la pocăinţă. Dacă totuşi se întorc la Hristos şi fac roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, S), atunci nu credem că cei păcătoşi vor fi predestinaţi la muncă fără a avea dreptul de a se mai pocăi, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi (I Timotei 1, 15).

Dacă Bunul Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte şi dacă mila Domnului din veac şi pînâ în veac este spre cei ce se tem de Dînsul şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc aşezământul de Lege al Lui (Psalm 102, 17-18), atunci unde mai încape predestinaţia, după care Dumnezeu va avea milă în ziua judecăţii numai de unii, iar de alţii, chiar de ar fi drepţi, nu îi va fi milă, ca nu cumva să depăşească numărul celor mai dinainte hotărîţi spre mântuire? Oare se poate crede aşa ceva de vreme ce El nu voieşte să piară vreunul? (Matei 18, 14). Căci dacă a venit în lume să mântuiascâ pe cei păcătoşi (I Timotei 1, 15), după cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci cu atît mai mult şi pe cei drepţi pe care îi iubeşte (Psalm 145, 8). Atunci pentru ce zici, o, ereticule, că Dumnezeu are un nu¬măr fix pentru cei ce se mântuiesc, iar de ceilalţi nu mai are nevoie fiindcă nu sunt predestinaţi la viaţa veşnică? Dumnezeu nu vorbeşte nicăieri ca tine, ci zice prin gura Apostolului că El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiascâ (I Timotei 2, 4), iar prin gura proorocului Său zice: ”Că El nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 18, 22-32).

Să înţeleagă cei ce susţin predestinaţia că omul este predestinat spre bine sau spre rău numai din voia liberă a sa. Dacă vrea să se mântuiascâ şi să facă voia Lui Dumnezeu, atunci el este predestinat spre mântuire. Iar dacă omul nu vrea să se mântuiascâ şi să facă voia şi poruncile lui Dumnezeu, atunci nici Dumnezeu nu-1 mântuieşte cu sila! El este preadrept şi preabun şi nu voieşte să fie spărgător de uşi, căci zice: Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Deci, El nu sileşte voinţa omului, dar nici nu defăima voinţa lui. De vrea omul să facă binele şi să se mântuiascâ, atunci vrea şi El deoarece Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om. El făgăduieşte să Se întoarcă către om, atunci Când omul se întoarce către El, căci zice: întoarceţi-vă la Mine… şi Mă voi întnoarce şi Eu către voi (Zaharia 1, 3). Iar Sfântul Prooroc Isaia zice: Să-şi lase cel necredincios căile sale şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dînsul, şi către Dumnezeul nostru Cel mult iertător (Isaia 55, 7).

Dumnezeu nu zice: „Dacă nu sunteţi predestinaţi pentru viaţa veşnică, degeaba vă mai întoarceţi către Mine, căci oricum veţi pieri”; ci, dimpotrivă, zice că de va crede omul în El şi va face poruncile Lui, îl va rîndui spre viaţa veşnică, deoarece dreptatea Lui este spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc aşezământul de Lege al Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele (Psalm 102, 18-19). Dacă omul de bunăvoie se abate de la poruncile lui Dumnezeu şi nu vrea să facă voia Lui, atunci unul ca acesta de bunăvoie se rînduieşte spre muncă şi pedeapsă, după cum spune şi Duhul Sfânt: Iar pe cei ce se abat spre îndărătnicii, îi va duce Domnul cu cei ce lucrează fărădelegea (Psalm 124, 5).

Să aducem şi argumentele protestanţilor, care se sprijină pe următorul cuvînt al Sfântului Apostol Pavel: Dumnezeu pe care vrea miluieşte şi pe care vrea îl împietreşte (Romani 9, 18). într-adevâr, aşa este, dar Dumnezeu nu voieşte aceasta la întâmplare, ci cu socoteală, cu înţelepciune şi cu negrăită dreptate. El, într-adevăr, vrea să miluiască, dar pe cei vrednici de milă. Iar pe cel pe care vrea îl împietreşte, dar pe care? Pe cel vrednic de împietrire, care are şi inimă împietrită. Dumnezeu face vase cinstite pe cei a căror aşezare este cinstită şi vase de necinste pe cei care, de bunăvoie, se pleacă la patimi de necinste. Dumnezeu mai înainte hotărăşte, cheamă, îndreaptă şi proslăveşte (Romani 3, 29-30). Insă pe cine? Pe cei pe care i-a cunoscut că sunt vrednici de chemare, de îndreptare, de proslăvire şi de mântuire.

Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon (Ieşire 9, 12; 10, 1: 20, 27), dar cauza împietririi lui nu este de la Dumnezeu, ci din refuzul acestuia de a da voie poporului lui Dumnezeu să jertfească Lui în pustie (Ieşire 8, 15; 18, 32; 10, 20; Sfântul Gri-gorie de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moise). Căci de şase ori s-a făgăduit Faraon că va da drumul poporului şi a căzut la Moise şi la Aaron, rugându-se: Păcătuit-am acum, Domnul este drept, iar eu şi poporul meu necredincioşi. Rugaţi-vă, dar, pentru mine către Domnul şi vă voi lăsa pe voi şi mai mult nu veţi rămâne (Ieşire 27, 28). Dar apoi s-a răzgândit şi nu a mai vrut să le dea drumul.

Aşadar, Dumnezeu pe cine vrea să miluiască, miluieşte; «Iar El, fiind drept, oa un Dumnezeu al dreptăţii miluteşte pe cine găseşte vrednic de milă şi, de asemenea, împietreşte pe cine găseşte vrednic de împietrire, adică pe cel pe care îl găseşte îndărătnicit şi împietrit de bunăvoie. Dumnezeu nu vrea ca cineva să-I urmeze din silă, căci zice: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie (Matei 16, 24; Marcu 8, 34). El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său (Isus Sirah 15, 14). Duhul Sfânt, prin Sfântul Prooroc David, zice: Doamne, căci cu arma bunei-voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12). Această armă a bunei-voiri, dacă omul o foloseşte rău şi lucrează prin ea cele împotriva Legii lui Dumnezeu, se face pricină a pierzării sale; nu Dumnezeu îl pedepseşte spre muncă, ci voia lui liberă de a lucra cele rele îl face vinovat de munca veşnică.

Cei ce de bunăvoie dau cu piciorul milostivirii lui Dumnezeu, ajung să fie pedepsiţi de dreptatea Lui, fiindcăA deşi Dumnezeu este milostiv şi îndelung răbdător, este şi Judecător drept (Matei 16, 27). Noi trebuie să ne temem mai mult de mila lui Dumnezeu decît de dreptatea Lui, cum spun Sfinţii Părinţi, căci de vom supăra dreptatea Lui putem alerga la mila Lui, dar de vom întărită mila Lui pînă acolo încît să nu mai fim vrednici de ea, atunci nu mai avem unde alerga spre mântuire. Acest lucru îl arată şi dumnezeiasca Scriptură Când zice: Să nu zici: Mila Lui este mare şi va curaţi mulţimea păcatelor mele, căci mila şi mânia de la El sunt şi peste cei păcătoşi va odihni mânia Lui (Isus Sirah 5, 7). Cu alte cuvinte, trebuie să nu abuzăm de mila lui Dumnezeu, căci, făCând aceasta, va veni peste noi mânia Lui cea dreaptă!

Să dăm un exemplu concret de ceea ce noi ortodocşii numim proorismos, adică mai înainte hotărîrea lui Dumnezeu, şi cum înţelegem noi aceasta spre deosebire de predestinaţia protest tantă. Este vorba de pilda samarinencii care s-a întîlnit cu Mântuitorul la puţul lui lacov.

Mântuitorul nostru Cel preabun a ajuns într-o zi la amiază la puţul lui lacov, obosit de cale, desculţ, aşa cum umbla pe cărările Ţării Sfinte, să caute oile cele rătăcite ale casei lui Israel (Matei 10, 6).

Dumnezeu fiind, de bunăvoie a luat asupra Sa patimile cele neprihănite ale firii noastre omeneşti, adică a însetat ca un om, a flămânzit, a ostenit, S-a mîhnit, S-a întristat, a avut durere (Matei 16, 38). Pe scurt, a avut toate ale firii omeneşti, afară de păcat (Ioan 8, 46). Deci, înconjurat de aceste neprihănite patimi, a ajuns la fântâna lui lacov şi pe Când stătea în arşiţa soarelui de amiază a venit o femeie samarineanca pentru a scoate apă din fântână!

Pronia lui Dumnezeu şi mai înainte hotărîrea Lui au rîn-duit ca acea femeie samarineanca să vină în acel ceas la fântână, căci tocmai sosise acolo şi Mântuitorul nostru lisus Hristos. Dumnezeul nostru. Dar pentru care pricină Dumnezeu a adus-o chiar atunci, acolo? Pentru că avea în sufletul ei pregătirea cuviincioasă spre această chemare. Acest lucru îl putem înţelege din convorbirea ei cu Mântuitorul lumii. însă Domnul, Care dorea mântuirea sufletului ei ca şi a celorlalţi din cetatea Samariei, a început discuţia, ziCând către dînsa: Dă-mi să beau (Ioan 4, 7). Ea, cunoscîndu-L după port şi după înfăţişare că este iudeu, I-a zis: Cum Tu, iudeu fiind, ceri de la mine, femeie samarineanca să hei ? (Că nu se amestecă iudeii cu samarinenii) (Ioan 4. 9). Aceasta deoarece era o mare vrajbă între iudei şi samarineni, samarinenii fiind o erezie a iudeilor. Atunci Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa cea fără margini, i-a zis: Dacă ai fi cunoscut Darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice ţie: Da-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apa vie! (Ioan 4, 10). Atunci a zis samarineanca: Doamne, nu ai găleată; de unde dar ai apa cea vie? (Ioan 4, 11).

Văzând Preabunul Dumnezeu, Mântuitorul nostru lisus Hristos, că ea cugetă tot la apa obişnuită şi nu se gândeşte la apa vie. care este Duhul Sfânt, i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa ce o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa care o voi da Eu lui se va face într-insul izvor de apă curgătoare intru viaţa veşnică (Ioan 4, 13-14). Atunci femeia a zis: Doamne, dă-mi mie această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot (Ioan 4, 15). Atunci Mântuitorul, Domnul nostru lisus Hristos, i-a spus: Du-te de cheamă pe bărbatul tău (Ioan 4, 16). Ea a răspuns: Nu am bărbat. Atunci Mântuitorul i-a zis din nou: Bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut pînâ acum, iar pe care îl ai acum, nu îţi este bărbat (Ioan 4, 18). Atunci ea şi-a dat seama că nu stă de vorbă cu un iudeu oarecare, aşa cum Îl socotise la început pe Mântuitorul, ci cu un bărbat sfânt şi prooroc, şi a zis: Doamne, văd că eşti prooroc (Ioan 4, 19). Apoi, vrând să arate că şi ea ştie Sfânta Scriptură şi că nu este cu totul în necunoştinţă I-a zis: Părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat, iar voi ziceţi că la Ierusalim este locul unde se cade a ne închina (Ioan 4, 20).

Vedeţi că femeia samarineanca, oricît era de ocupată cu grijile vieţii, citea şi Sfintele Scripturi? Văzând Mântuitorul că ea pomeneşte de cuvintele din Sfânta Scriptură, referitoare la locul de închinare, i-a zis: Crede-Mâ, femeie, voi vă închinaţi căruia nu ştiţi ; iar noi ne închinăm Căruia ştim, căci mântuirea din ludeia este, căci va veni vremea, şi acum este, Când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr… Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să I se închine (Ioan 4, 23-24). Atunci acea fericită femeie, care citise şi ea despre venirea lui Mesia, a zis: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; Când va veni El are să ne spună toate (Ioan 4, 25).

Aţi văzut un suflet pregătit care aşteaptă să vină Mesia? Aşa cum era ea. căci avusese atîţia bărbaţi, dar din cuvîntul ei poate înţelege oricine că fericita samarineancă se îndeletnicea, pe lingă unele fapte bune. şi cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi, de aceea, ştia despre venirea lui Mesia. “Vazând, aşadar, Prea-bunul nostru Mântuitor că sufletul ei aşteaptă pe Mesia ca să-I spună toate cele spre mântuire, i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine (Ioan 4, 26).

Vedeţi mila şi îndurarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos? Ceea ce nici Apostolilor şi Ucenicilor Săi nu le-a descoperit pe faţă, că EI este Mesia, iată că acum o spune unei femei samarinence. Dar pentru ce? Pentru că a găsit sufletul ei pregătit să primească această sfântă mărturie. Mântuitorul a venit să caute oaia cea pierdută (Luca 15, 6), dar şi această oaie cuvîntatoare aşteaptă să vină Păstorul ei ca să-i arate toate cele spre mântuire.

Vedeţi cum sufletul ei însetat de mântuire, mai întâi îl socotea pe Domnul un oarecare iudeu, apoi, văzând că i-a spus păcatele şi taina vieţii sale, îl socoteşte prooroc, iar după ce Mântuitorul s-a descoperit ei că este Mesia, această preafericită femeie a lăsat găleata la fântână şi a alergat în Cetatea Samariei, strigând către locuitorii ei: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? (Ioan 4. 29). Prin aceste cuvinte ea s-a făcut primul Apostol care a vestit pe Mesia în cetatea Samariei.

Femeia aceasta samarineancă, cât de păcătoasă a fost ea, dar a fost aleasă şi mai înainte hotărâtă spre viaţa veşnică şi a vorbit cu Mesia, Cel ce era Mântuitorul lumii, fiindcă sufletul ei era pregătit pentru aceasta. Cum a făcut Mântuitorul cu samarineancă, poate face cu toţi şi dacă un suflet se va pleca la Dumnezeu de voie şi va face poruncile Lui, după priceperea sa. Atunci şi în cele ce nu ştie va fi învăţat de Dumnezeu spre cele ce duc la viaţa veşnică.

Aşa cum Preabunul Dumnezeu şi Mântuitorul S-a descoperit ca un Dumnezeu iubitor de oameni, sufletului samarinencii, care aştepta pe Mesia, totdeauna, tot astfel se descoperă şi celor ce îl caută şi le arată calea mântuirii, după cum ne adevereşte şi Sfântul Prooroc David, care era inspirat de Duhul Sfânt şi care zice: Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu (Psalm 142, 8).

Dumnezeu este preaînţelept, preaînalt şi preadrept şi care vede inima fiecăruia dintre noi. Dacă un suflet de bunăvoie va crede în El şi va face poruncile Lui, atunci, El i se va descoperi ca şi femeii samarinence şi îi va arăta ceea ce încă nu ştie din tuinele Lui, povăţuindu-l spre mântuire.

Deci, dacă vrea Dumnezeu şi dacă vreau şi eu, atunci eu sunt predestinat spre mântuire; dar dacă Dumnezeu vrea să mă mântuiască şi eu nu vreau, ci de bunăvoie alerg la cele rele şi le fac, atunci cauza împietririi inimii mele, prin care refuz să fac voia lui Dumnezeu şi poruncile Lui, nu vine de la Dumnezeu, ci din răutatea voinţei mele. În acest caz de bunăvoie mă predestinez muncilor veşnice ale iadului.

În concluzie, în Biserica Ortodoxă nu există predestinaţie de sus în jos, ci ea atârnă întru totul de bunăvoinţa omului. S-a zis mai sus şi repet: Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om. Acest adevăr îl arată marele şi dumnezeiescul Prooroc Isaia; Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi, iar de vor fi ca roşeala, ca Una albă le voi face. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi, căci gura Domnului a grăit acestea (Isaia 1, 19-20).

Dacă se face bucurie mare în cer atunci când un păcătos se întoarce la pocăinţă, atunci cum se poate crede că Preabunul Dumnezeu ar vrea să arunce în muncă veşnică pe cei ce se întorc la pocăinţă din toată inima şi cer de la El milă şi iertare? Cine poate gândi una ca aceasta, avînd mintea sănătoasă?

În încheiere voi zice cuvintele Sfântului loan Gură de Aur: „Dumnezeu ne-a predestinat pre noi nu numai din iubire ci şi din faptele noastre bune, căci dacă aceasta ar depinde numai de iubire atunci ar trebui ca toţi oamenii să se mântuiască, pentru că Dumnezeu pe toţi îi iubeşte şi tuturor le voieşte mântuirea. Iar dacă aceasta ar depinde numai de faptele noastre bune, atunci venirea Mântuitorului nostru ar fi de prisos”.

Deci, rămân clare şi hotărâte cele ce ne arată Sfânta Scriptură: Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni fără voia sa (II Corin-teni 5, 10; I Corinteni 3, 8) şi va răsplăti fiecăruia după faptele Iul (Psalm 62, 11; Romani 2, 12-13; Luca 12, 47).’ AMIN ! ‘

Urcuş spre Înviere, Predici Duhovniceşti, Arhim. Cleopa Ilie

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ