Dumnezeu ne iartă nouă păcatele în măsura în care iertăm şi noi semenilor noştri greşelile lor

0
639

iertareA cincea cerere din Tatăl nostru este: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“.

E mare virtute iertarea. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele. Însă lucrul acesta se întâmplă condiţionat: „…precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, pentru că ele pun stavilă între noi şi Dumnezeu, ne scot din comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Pentru că păcatele sunt o piedică în calea moştenirii Împărăţiei Cerurilor aducând, în viaţa noastră pământească, multă dezordine: suferinţă, neputinţă, boală, necaz, încercări. Atunci când Domnul ne iartă păcatele, reintrăm în comuniune cu El. Dar, în acelaşi timp, şi problemele vieţii noastre se rezolvă deoarece iertarea lui Dumnezeu presupune tămăduire şi vindecare.

Tot în Evanghelia după Matei ne este istorisită vindecarea slăbănogului din Capernaum. Şi, dacă citim cu atenţie, vom vedea că iertarea lui Dumnezeu presupune atât tămăduire şi vindecare, cât şi îndreptare a lucrurilor: “Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în Cetatea Sa. Şi iată i-au adus un slăbănog zăcând în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule, iertate sunt păcatele tale”. Iar unii dintre cărturari ziceau în sine: „Acesta huleşte”. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: „Iertate sunt păcatele tale!” sau a zice: „Scoală-te şi umblă?” Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogolui: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”.

I-a iertat păcatele şi s-a făcut sănătos pentru că iertarea lui Dumnezeu presupune vindecare, întărire, reintrare în comuniune.

În Evanghelia după Ioan ne este istorisită vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda. După ce Domnul Iisus l-a tămăduit, l-a găsit în Templu, în rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu, i-a zis aşa: “Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Aşadar slăbănogia lui, neputinţa lui, era urmarea păcatului. Dumnezeu iartă păcatele şi implicit tămăduieşte. Îmbunătăţeşte relaţiile dintre oameni şi, mai mult, omul reintră în comuniune cu bunul Dumnezeu, pentru că i-au fost iertate păcatele.

Am zis că în această a cincea cerere a Tatălui nostru, luăm act de o anume realitate, care ne poate pune pe gânduri: Dumnezeu ne iartă nouă păcatele în măsura în care iertăm şi noi semenilor noştri greşelile lor. Aşa şi zicem: ”Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Inconştient poate, de multe ori, noi înşine ne rostim osânda. Pentru că noi nu iertăm întotdeauna. Ar fi corect atunci, când nu iertăm semenilor noştri, să zicem: „Şi nu ne ierta păcatele noastre, pentru că nici noi nu iertăm celor ce ne-au greşit nouă”. Ori cum am putea spune aşa ceva? Atunci, dacă avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, care presupune reintrarea în comuniune, care presupune aici pe pământ sănătate şi ajutor, iar dincolo moştenirea Împărăţiei Cerurilor, dacă dorim iertarea lui Dumnezeu trebuie să iertăm şi noi celor ce ne-au greşit.

Iată, în Evanghelia după Marcu, Domnul Hristos spune : “De aceea vă zic vouă: „Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea”. Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre, că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu va ierta vouă greşelile voastre”.

Este clar, în a cincea cerere din Tatăl nostru, zicem: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Este condiţionată iertarea lui Dumnezeu de iertarea pe care noi o acordăm greşiţilor noştri.

Literatura duhovnicească este plină de relatări legate de iertare. Sau de faptul că, atunci când noi nu iertăm, lucrurile nu ne pot merge bine. Pentru că nici Dumnezeu nu ne iartă. Dar nu numai că nu ne iartă, ci pierdem harul lui Dumnezeu, harul Duhului Sfântm rămânem singuri. Şi, rămânând singuri, suntem expuşi căderilor şi slăbiciunilor. Ne vom opri asupra unei întâmplări din Pateric.

Doi fraţi oarecare, în vremea prigoanei, fiind prinşi, au fost duşi ca să fie pedepsiţi. Şi chinuindu-i, i-au pus în temniţă. Dar, din ispită diavolească, s-au certat. Unul, căindu-se îndată, a pus metanie fratelui său zicând: „Poate ca mâine o să ne omoare. Să lăsăm dar cearta ce-o avem unul asupra celuilalt şi să ne iertăm. Iartă-mă frate!” Iar celălalt nu se înmuia. Deci a doua zi, aduşi fiind iarăşi la judecată, au fost puşi la chinuri. Şi cel ce n-a iertat, din acea bântuială a fost biruit. Pentru că i-a zis lui dregătorul: „De ce ieri atâta fiind chinuit, nu te-ai lepădat de Hristos?” El răspunzând a zis: „Pentru că ieri aveam iubire faţă de fratele meu şi harul lui Dumnezeu mă întărea. Acum ţin pomenirea răului către dânsul şi pentru aceasta m-am deşertat de puterea şi acoperământul lui Dumnezeu”. Iar fratele cel ce-a iertat, a fost omorât pentru Hristos şi a moştenit Împărăţia Cerurilor. Iar celălalt s-a lepădat şi şi-a pierdut mântuirea.

Am zis că bătrânii din vechime ne dau multe sfaturi legate de iertare. Iată ce zice un bătrân: “De-ţi vei aduce aminte de cel ce te-a necăjit, sau te-a necinstit, sau te-a păgubit, dator este să-ţi aduci aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos şi să îl ai ca pe un făcător de bine. Că însuşi necazul tău înseamnă că-ţi boleşte sufletul. Că de nu boleai, nu pătimeai. Deci dator eşti să mulţumeşti fratelui tău, să te rogi pentru dânsul, că prin el cunoşti boala ta şi vei primi cele de la el ca pe nişte doctorii trimise de la Hristos. Iar de te scârbeşti asupra fratelui şi zici: „Nu voiesc să primesc doctoriile tale, ci voiesc să putrezesc întru rănile mele” te condamni de bună voie. Deci, cel ce voieşte să se vindece de rănile cele sufleteşti, dator este să sufere cele ce sunt aduse de doctor în orice chip ar fi. Că nici celui ce boleşte trupeşte nu-i pare bine să se taie sau să se ardă sau să aibă curăţenie, ci cu greaţă îşi aduce aminte de acestea. Însă, încredinţat fiind că este cu neputinţă a se izbăvi de boală decât prin acestea, le suferă cu vitejie, mulţumind doctorului şi ştiind că prin greaţă se va izbăvi de îndelungata boală. Fier arzător de bolnavi al lui Iisus este cel ce te necăjeşte sau cel ce te ocăreşte, dar te izbăveşte de slava deşartă. Curăţenie a lui Iisus este cel ce îţi aduce ţie pagubă sau ocară, dar te izbăveşte de lăcomie. De fugi de ispita folositoare, fugi de viaţa veşnică. Căci cine a dăruit Sfântului Ştefan atâta slavă pricinuită lui de cei ce l-au împroşcat cu pietre, acela îţi va aduce şi ţie dacă rabzi”.

Aşadar, este foarte limpede: toţi dorim să fim iertaţi de Dumnezeu, să ne ierte păcatele, pentru că în urma iertării păcatelor, pe pământ primim ajutor şi lucrurile iau întorsătura pozitivă. Dar mai ales, dincolo, moştenim Împărăţia Cerurilor. Deci, dacă toţi dorim să fim iertaţi de Dumnezeu, această iertare este condiţionată de modul în care noi ştim acorda iertare semenilor noştri.

Şi fiindcă noi oamenii avem nevoie de modele, modelul suprem de iertare este Domnul Hristos. Pironit pe cruce, se ruga Tatălui pentru cei ce Îl ţintuiau: „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Iar sfinţii, urmându-L pe Mântuitorul, au făcut acelaşi lucru. Sfântul Ştefan când era împroşcat cu pietre, spunea aproape aceleaşi cuvinte: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”

Morala Împărăței, Andrei Andreicuț

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ