Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine

0
71

icoanaSufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi gândeşte aşa: „Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?”

Domnul povăţuieşte orice suflet care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El a zis: «Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări» [Ps. 49,16].

Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Domnul, şi Domnul îl va povăţui. Şi aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei însă trebuie discutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie.

Un lucru e a ne învăţa să vieţuim după voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cu câtă bogăţie ne dă Duhul Sfânt, Care veseleşte sufletul în Dumnezeu.

Şi atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în întregime al lui Dumnezeu.

Domnul Cel Milostiv îl povăţuieşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. În toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântuitor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.

Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.  Dacă cineva e chinuit mult de sărăcie şi de boală şi nu se smereşte, se chinuie fără folos. Dar cine se smereşte, acela va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi bucuria lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului său.

 Tu zici: «Viaţa mea e tare amară». Dar eu îţi voi spune sau mai degrabă Domnul însuşi îţi spune: «Smereşte-te şi vei vedea că nenorocirile tale se vor preface în odihnă, aşa încât te vei minuna şi vei spune: De ce mă chinuiam şi mă întristam atât altădată?» Acum însă te bucuri pentru că te-ai smerit şi harul lui Dumnezeu a venit; acum, chiar dacă ai şedea singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, pentru că ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: «Pacea Mea dau vouă» [In 14, 27]. Aşa fiecărui suflet smerit Domnul îi dă pace.

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, domnul însuşi îi călăuzeşte cu harul Său şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.

Dacă noi încredinţăm intuiţiei noastre probleme de maximă importanţă, atunci orice greşeală poate fi periculoasă şi chiar mortală pentru om. Relativ la aceste probleme, fii cu luare-aminte la experienţa vechilor noştri asceţi, care nu permit să ne încredem într-o aşa mare măsură în intuiţia noastră, în gândurile noastre.

Din păcate, această greşeală se săvârşeşte permanent în lume. Noi ne folosim, în mod inevitabil, de «aparatul» pe care-l avem. Fidel sau infidel, radarul nostru, care este inima, nu poate fi trecut cu vederea.

Pentru a înfrânge încrederea noastră, trebuie să ducem o intensă muncă sufletească şi intelectuală. Intuiţia noastră ar fi dreaptă cu adevărat dacă şi noi am fi cu adevărat sfinţi. Dacă nu am dobândit această sfinţenie, atunci şi intuiţia şi logica noastră lucrează incorect.

Fără prea multe şi îndelungate lămuriri, trebuie să primim propunerea de a ne modera încrederea în intuiţia noastră.

 Cineva zicea că «mai bine este să fii prost decât să ai dureri de cap». Eu nu sunt de acord cu el. Nu este durere mai mare decât să fii prost, cu toate ca nici un prost nu recunoaşte acest lucru. Ce este şi mai rău este că majoritatea oamenilor sunt nemulţumiţi de soarta lor, dar este extraordinar de greu să găseşti un om care să fie nemulţumit de mintea sa. Toţi vorbesc cu încredere în adevărul lor! Cel mai des răspuns este «nu» la gândul altuia.

Regula generală a ascultării este: a nu se încrede în sine. Dacă această regulă este deosebit de importantă începătorilor în viaţa duhovnicească, încrederea în sine persistă în schimb şi nu se leapădă nici de către cei ce îmbătrânesc în nevoinţă. La fiecare pas, e esenţial să ne aducem aminte de faptul că izolarea încrezătoare în sine e amestecată cu posibilitatea păcătuirii împotriva Adevărului.

 Când mintea are mândrie şi crede cu tărie că judecata ei este mai bună decât a altora, cum se va mai putea tămădui? Neavând cine să o supună judecăţii celorlalţi, ea nu socoteşte pe alta mai bună decât pe sine. Dacă ochiul sufletului, care este mintea, prin care omul recunoaşte şi curăţă mândria voii, este neputincios, orb şi plin de mândrie, apoi cine îl va tămădui? Şi dacă lumina este întuneric şi îndreptarul greşit, atunci cum va lumina şi va îndrepta pe celelalte? Să ne înfrânăm mândria minţii noastre, iar părerea noastră să o supunem părerii celorlalţi şi sa ne facem nebuni pentru dragostea lui Hristos. Mândria minţii este boală drăcească, deoarece ea face pe om să creadă că este mare, că este mai înţelept decât alţii şi că nu mai are nevoie de sfatul şi de ajutorul altuia.”

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ