Dumnezeu există – Glasul conștiinței

0
56

constiintaChateaubriand, mare scriitor francez (1768-1848):

”Tigrul își sfâșie prada și apoi doarme; omul ucide, dar după aceasta nu poate dormi. Caută locurile singuratice și totuși singurătatea îl înspăimântă… În cumpăna nopții vede licăriri amenințătoare…

”O, conștiință! Să ii tu oare numai o nălucă a închipuirii omenești sau teama de pedepsele omenirii? Mă întreb, îmi pun această întrebare: Dacă ai putea numai cu gândul să omori un om în China și să-i moștenești averea în Europa… te-ai învoi să hrănești această dorință? În zadar mă  socotesc mai sărac decât sunt; în zadar vreau să micșorez omorul, spunând că voia îmi este ca chinezul să moară într-o clipă, fără durere, că el nu are niciun moștenitor și că deci după moartea sa bunurile lui vor fi tot pierdute, trecând asupra statului. În zadar îmi închipui pe acest străin copleșit de boli și de suferințe. În ciuda viclenelor și zadarnicelor mele socoteli, aud în adâncul sufletului meu un glas care strigă așa puternic, chiar numai împotriva acestui gând, întemeiat pe o asemenea închipuire, încât nu pot să mă îndoiesc nicio clipă că în om există conștiință.

Este tristă strâmtorarea acelora care sunt nevoiți să tăgăduiască remușcarea conștiinței pentru a tăgădui… existența unui Dumnezeu răsplătitor. Totuși să nu pierdem din vedere că necredința trecută de orice margine a alergat la această rușinoasă tăgăduire. Și chiar dacă ar fi adevărat că se găsesc oameni destul de  nenorociți ca să înăbușe strigătul remușcării, ce ar putea să urmeze din aceasta? Să nu judecăm pe cel ce are bune membrele trupului său prin omul paralizat, care nu se mai servește de ale sale;  crima, ajunsă în cea mai josnică înfățișare a ei, este o otravă care arde conștiința”.

V. Hugo:

… Chiar dacă n-am avea alt mijloc pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, L-am cunoaște prin glasul conștiinței noastre”.

”Nu putem împiedica cugetul să stăruie mereu asupra unui gând, după cum nu putem împiedica apa mării să vină mereu spre țărmul  ei. Pentru marinar aceasta se  numește maree, veșnicul du-te-vino al valurilor mării; pentru vinovat se numește remușcare. Dumnezeu răscolește sufletul, cum frământă oceanul”…

Același autor arată în mod impresionant frământările de conștiință ale lui Cain:

Cu părul vâlvoi, în vântul ce suflă hain,

Cu fața-nvinețită, urmat de-ai săi copii,

În piei de dobitoace înveșmântați. – Cain

De Domnul se ferește. Trecând peste câmpii

Ajunge sub un munte, când noaptea se coboară.

De-atâta umblare, sfârșeala îi doboară.

Emeia lui trudită, și-abia sulând eciorii

Îl roagă: ”Haide, tată, te culcă și-odihnește!”

Dar, frământat de gânduri, îl și cuprind fiorii,

Când capul și-l ridică: În fund pe cer zărește

Țindindu-l cu asprime, un  ochi din întuneric.

”Sunt prea aproape”, zice, și zguduit puternic

De frică, își deșteaptă femeia și feciorii

Și-n beznă o pornește, cum sus de vânt ug norii.

Treizeci de zile într-una și nopți încă treizeci

Aleargă mut și palid. De groază picuri reci

Pe frunte curg șiroaie; în urmă-i nu privește

Nici somn și nici odihnă – la mare când sosește

În țara ce odată a lui Asur a fost. (…)

Iată cum arată Victor Hugo trezirea conștiinței la un răufăcător:

”Glasul acesta, mai întâi slab cu desăvârșire, care se ridicase din tainițele conștiinței sale, ajunge din ce în ce mai puternic și mai îngrozitor… Și părea că acest glas pornise din el însuși și că acum vorbea din afara lui. Crezu că aude cuvintele cele din urmă, cu atâta limpezime, încât privi în cameră cu groază. – ”E cineva aci?”, întrebă el  cu glas tare și  buimăcit…

Era cineva; dar Acela care era acolo nu era din aceia pe care poate să-i vadă ochiul omenesc”…

”Hristos, Domnul, în istorie, martori și mărturisiri”, Mănăstirea Sinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Loc. Petru Vodă-Neamț

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Banner 2 la suta

LĂSAȚI UN MESAJ