Duminica Ortodoxiei, două mii de ani de tradiţie creştină ortodoxă

0
34

duminica-ortodoxieiDuminica Ortodoxiei, întotdeauna prima duminică din marele Post al Paştilor, ne dă prilejul să spunem câteva cuvinte despre unitate şi dezbinare. Ȋn anul 842, la un sinod local ţinut la Constantinopol, într-o zi ca aceasta, a luat sfârşit procesul de restabilire definitivă a învăţăturii despre icoane şi a cultului icoanelor. A fost cea din urmă dintre problemele de credinţă, care a fost subiectul celei din urmă dezbateri doctrinare la nivelul întregii Biserici. Ea se clarificase, în sensul admiterii cinstirii icoanelor, încă la Sinodul al VII-lea de la Niceea (787), ultimul sinod ecumenic. Toate celelalte probleme fuseseră analizate, clarificate şi hotărâte la Sinoadele ecumenice anterioare. Sinodul din 842 doar a confirmat definitiv hotărârile Sinodului din anul 787, încheind nouă secole de căutare, de luptă cu nenumărate erezii şi ereziarhi. Totul s-a terminat printr-un triumf decisiv al adevărului, triumf care a impus această zi ca pe o zi a bucuriei Ortodoxiei şi a satisfacţiei depline a întregii Biserici a lui Hristos. De aceea duminica în care s-a luat ultima decizie, s-a şi numit ,Duminica Ortodoxiei”, şi numele i-a rămas aşa până astăzi.

Presupun că nu toţi ştiţi ce au fost şi ce rol au avut în istoria creştinismului “Sinoadele ecumenice” şi chiar, ce înseamnă aceste două cuvinte, sinod şi ecumenic, şi ce înseamnă cuvântul ortodoxie. E bine să ştim.

Sinodul este adunarea episcopilor care sunt urmaşii apostolilor. Primul sinod a fost chiar cel al apostolilor, numit sinodul apostolic, care s-a ţinut în Ierusalim în anul 50.

Sinodul VII ecumenic s-a ţinut pe vremea împărătesei Irina. Sinodul din anul 842 s-a ţinut pe vremea împărătesei Teodora. Păcat că unitatea Bisericii câştigată atunci, n-a rămas un bun câştigat şi neschimbat. Multe erezii au bântuit şi bântuie lumea creştină de atunci încoace, de-a lungul veacurilor, până astăzi.

Ȋn anul 1054 din trupul Bisericii Ortodoxe celei adevărate s-a rupt Biserica Romano – Catolică, Un cardinal îngâmfat, Humbert, s-a dus la Constantinopol şi a depus pe Sf. Masă a catedralei Sf. Sofia, un act de rupere a creştinismului în două. Aşa s-a rupt Biserica Romano – Catolică de Biserica Ortodoxă.

De ce s-a întâmplat acest lucru? Simplu spus, fiindcă domnul cardinal Humbert a vrut să impună peste toată Biserica supremaţia administrativă a papei.

Până atunci întreaga Biserică fusese organizată pe neamuri, fiecare neam având conducătorul lui bisericesc, şi fiecare eparhie având episcopul ei, în comuniune cu şeful spiritual al ţării respective, acesta fiind, la rândul său, în comuniune cu toţi conducătorii spirituali ai tuturor neamurilor. Ȋn comuniune, nu în supunere. Unul din ei, din motive tradiţionale, istorice, nu teologice, era admis a fi primus inter pares, adică primul între egali. Acesta era episcopul Romei, pentru că Roma fusese capitala imperiului, deci din motive politice şi istorice, nu bisericeşti şi dogmatice.

Papa, şi cei din jurul lui, au tins întotdeauna să domine administrativ toate Bisericile, deşi o mie de ani el nu avusese acest drept şi nu exercitase nici o conducere universală. Dacă ar fi fost vorba să se aplice, în această privinţă, vreun drept, vreun primat, apoi nu episcopul cetăţii Romei, cetatea în care sfinţii Petru şi Pavel au fost martirizaţi, ar fi fost îndreptăţit la aceasta, ci episcopul Ierusalimului, cetatea Domnului. Patriarhul Ierusalimului spune acest lucru până în ziua de astăzi!

Problema unui şef universal al Bisericii nu s-a pus niciodată înainte. Iisus Hristos a fost considerat Capul Bisericii. Şi nu s-a simţit nevoia nici unui adjunct, sau vicar, sau locţiitor. Doar Roma a simţit această nevoie, pentru că a vrut să se impună ea în această calitate, şi nu atât din cauza lui Petru, cât pentru a continua rolul împăratului roman, ca Pontifex Maximus.

Rezultatul acţiunii nechibzuite a Romei, prin cardinalul Hurnbert, a fost deci ruperea în două a lumii creştine. Papa s-a autoproclamat Pontifex Maximus, adică cel mai mare, dar lumea răsăriteană nu i-a recunoscut această calitate. Papa a căzut astfel şi din calitatea de primus inter pares. Locul i l-a luat Patriarhul Constantinopolului tot pe motive istorice, deoarece Constantinopolul a fost a doua Romă, capitala Imperiului de răsărit. Se vor împlini în curând încă o mie de ani de când Biserica Răsăriteană trăieşte sub vechea formă eclesiastică din primul mileniu. Patriarhul Constantinopolului este primul între egali, dar fără să exercite vreo conducere sau control asupra altor Biserici. Acest control îl exercită totalitatea episcopilor ortodocşi adunaţi în Sinod. Ei pot fi prezidaţi sau convocaţi de patriarhul de la Constantinopol, dar nu conduşi. Şi chiar şi preşedinţia poate fi conferită şi altcuiva, prin înţelegere.

Dezbinările din lumea creştină pun în faţa noastră o situaţie dezolantă, ruşinoasă. Cum a fost posibil? Cum e posibil ca în numele aceluiaşi Hristos, în numele aceleiaşi învăţături, în numele aceleiaşi Evanghelii, a aceleiaşi Scripturi a Noului Testament, totuşi, să nu fíe o Biserică una, ci să fie atâtea?

Unii ca aceştia calcă porunca unităţii, despre care unul din Părinţii Bisericii, Sfântul Ciprian, a spus multe cuvinte de dojenire şi avertisment: „Hristos ne-a dat pacea, ne-a învăţat să fim uniţi în cuget şi în simţire, ne-a impus să păstrăm nestricate şi necălcate în picioare legăturile dragostei, ale înţelegerii frăţeşti. La Împăratul cerurilor nu poate să ajungă- dezbinarea. La răsplata lui Hristos nu poate să ajungă acela care a pângărit dragostea lui Hristos faţă de noi, prin dezbinarea vicleană” (De catolicae ecclesiae unitate, în col. „Părinţii şi Scriitori bisericeşti”, P.S.B., Buc, 1981, p.444).

Şi tot Sfântul Ciprian:

„Cine a ieşit din sânul Bisericii nu poate trăi sau respira, ci îşi pierde însăşi mântuirea” (Idem, p.451).

Văzând în unitatea dintre Tatăl şi Fiul modelul unităţii Bisericii, el spunea credincioşilor săi din Cartagina:

„Vedeţi cum a fost dragostea Celui ce s-a rugat pentru noi, pentru ca, precum Tatăl şi Fiul una sunt, aşa să rămânem şi noi, în aceeaşi unitate, ca de aici să se poată înţelege cât de mult păcătuieşte cel ce sparge unitatea şi pacea. Domnul pentru aceasta s-a rugat, voind ca poporul Său să trăiască, fiindcă El ştia că dezbinarea nu duce la împărăţia lui Dumnezeu” (De dominica Oratione, Colecţia PSB, Buc, 1981, p.481-482).

Ori, să ne punem o întrebare foarte simplă: cine sunt cei ce dezbină? Cei care au fost două mii de ani în unitate ortodoxă, sau cei care rup acum din Ortodoxie pe unii slabi de suflet şi fără cunoştinţe suficiente despre adevăr? E de la sine înţeles că dezbinatorii sunt cei care strică unitatea care a existat atâta vreme şi în care Biserica lui Hristos se află şi astăzi.

Că şi ei vorbesc de Iisus? Că fac rugăciuni? Cântă? Dacă o fac în dezbinare, în ruperea de Biserică, de frăţie şi de comuniunea în Sfintele Taine, degeaba au chipul evlaviei şi zic tot timpul „Doamne, Doamne”. Tot aşa erau şi fariseii din vremea Mântuitorului. Şi nu prea i-a lăudat! Dimpotrivă. N-a spus despre nimeni cuvinte mai aspre. „Morminte văruite” (Matei 24, 27), „şerpi, pui de vipere” (Matei 24, 33). Despre nimeni, nici despre cei care îl răstigneau, n-a spus cu atâta putere: „Vai vouă” (Matei 24, 23).

Să trecem acum la o nouă întrebare: Ce obiectează dezbinatorii acestei Ortodoxii pe care o sărbătorim noi într-o zi ca aceasta? Ii obiectează, în linii mari, faptul că noi ţinem la Sf. Tradiţie, faptul că avem cele Şapte Taine, şi apoi faptul că avem Preoţia de succesiune apostolică, că avem biserici, aşa cum e aceasta, cu toate obiectele din ea, faptul că ne facem semnul crucii, că cinstim sfinţii şi icoanele.

Să ne oprim câteva clipe doar asupra uneia singure dintre practicile scumpe inimii creştinului ortodox de pretutindeni: însemnarea cu semnul crucii. Toţi cei depărtaţi de la adevărata credinţă nu-şi mai fac cruce. Socotesc că aceasta ar fi închinare la idoli. Nu mai au cruci în casele lor şi la piepturile lor. Se pretind mari cititori ai Sfintei Scripturi şi dovedesc că nu ştiu să citească, pentru că este adevărat că în Sfânta Scriptură se scrie negru pe alb că: „propovăduirea crucii este nebunie”, dar dacă citim fraza mai departe, vedem că scrie că e nebunie: „pentru cei ce sunt pe calea pierzării” (I Cor. 1, 18). Adică tocmai pentru ei! Sfântul Pavel se lăuda „numai cu crucea lui Hristos” (Galateni 6, 14) şi îi condamna pe cei „care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos” (Filipeni 3, 18). Cum de vor fi ştiind unii din Sfânta Scriptură doar ceea ce le convine ca să se despartă de Biserică? E cineva care îi îndeamnă stăruitor la aceasta. Desigur cel care se teme, tremură şi fuge de semnul crucii. Căci care creştin nu ştie că diavolul fuge de semnul crucii? Care creştin nu se însemnează cu semnul crucii când se află în faţa unei primejdii? Până şi unii care nu prea sunt practicanţi ai credinţei, în vreme de primejdie îşi aduc aminte că există un mijloc de a cere ajutorul lui Dumnezeu şi a te adăposti de rele, şi acesta este semnul crucii.

Tradiţia e veche în viaţa creştină. Nu e o invenţie târzie a cuiva, de care am putea să ne lepădăm ca de o învăţătură omenească. Ea vine din momentul în care Mântuitorul răstignit pe cruce a sfinţit-o, a făcut din ea simbolul jertfei Sale pentru păcatele noastre. E bine să se ştie de către toţi: Dumnezeu iartă, pentru că Mântuitorul a plătit cu jertfa Sa preţul iertării. Altfel Dumnezeu ar face numai dreptate. Noi trebuie doar să ne însuşim jertfa pentru noi şi să voim să intrăm în legea iertării, nu în a dreptăţii. Cine respinge crucea, respinge iertarea. Acela să se aştepte să i se aplice numai dreptatea.

Ȋn veacul al IV-lea facerea semnului crucii era de mult o practică în Biserică. Iată ce scria Sfântul Chirii al Ierusalimului (t 386):

„Să nu ne ruşinăm să mărturisim pe Cel răstignit. Fă-ţi cu încredere pe frunte cu degetele pecetea şi fă cruce în toate acţiunile tale; şi când mănânci pâine, şi când bei din pahar; când pleci de acasă şi când vii; înainte de a te culca şi când te trezeşti; când călătoreşti şi când te odihneşti. Mare talisman este crucea!… Crucea este semn pentru cei credincioşi şi teamă pentru demoni, Iisus i-a biruit pe aceştia prin cruce şi i-a dat cu hotărâre pe faţă. Când demonii văd crucea îşi aduc aminte de Cel răstignit. Se tem de cel ce a zdrobit capetele balaurului. Nu dispreţul pecetea pentru că a fost dată în har” (Cateheze, 13, 36).

Aţi auzit? Parcă ar descrie ceea ce facem noi azi: ne închinăm înainte şi după masă, la plecări şi sosiri, seara şi dimineaţa şi în toate lucrările noastre. Aşa se făcea atunci, aşa se face şi azi. Scriitorul bisericesc Eusebiu al Cezareii (t 339), în Viaţa lui Constantin cel Mare (I, 28-30, II, 7), povesteşte cum acestuia, înainte de a fi creştin, i s-a arătat pe cer în plină zi un semn al crucii şi cuvintele: „Ȋn acest semn vei învinge”. Era în luptă cu Maxenţiu şi creştinându-se el şi oştirea lui, au învâns. Eusebiu al Cezareii, contemporan cu Constantin cel Mare, spune că a auzit această întâmplare chiar din gura împăratului.

Iată însă o mărturie şi mai veche de la începutul secolului al III-lea, care ne vine de la Sfântul Ipolit al Romei (t 235): „Străduieşte-te în toată vremea să-ţi însemnezi cu bună-cuviinţă fruntea, căci acesta e seninul cunoscut şi încercat al pătimii împotriva diavolului, dacă îl faci cu credinţă şi nu pentru a te vedea oamenii, ci punându-l înainte cu ştiinţa ca pe un scut” (în cartea Tradiţia apostolică, 3, 36).

Un scriitor bisericesc, Nichifor Calist, povesteşte că la împăratul Bizanţului Mauriciu au venit odată nişte soli ai regelui Persiei Cosroes al II-lea şi că toţi aveau pe frunte semnul crucii. Ȋmpăratul i-a întrebat de ce şi-au pictat acest semn, de vreme ce nu sunt creştini? Au răspuns că respectă acest semn ca aducător de succes şi salvare, pentru că fiind la ei o vreme de ciumă, nişte creştini i-au învăţat să-şi facă acest semn, şi cei care şi l-au făcut au fost ocoliţi de cumplita boală: „Noi i-am crezut şi am fost salvaţi în mijlocul familiilor noastre seceraţi: de ciumă” (Istoria bisericească, XVIII, 20).

Obiceiul a ajuns până în Balcani şi nu este exclus să-şi aibă originea în această Istorie cu ciuma din Persia care va fi circulat din gură în gură, până a ajuns şi la valahii noştri.

Patriarhul de frumoasă amintire în istoria Bisericii noastre de după al doilea război mondial, Justinian Marina, povesteşte că prin 1953 participând la intronizarea patriarhului Chirii al Bulgariei, fiind în maşină a văzut turme de oi şi ciobani. Bulgarii însoţitori i-au şi spus: Iată valahii! Erau români. De mirare era că toţi aveau pe frunte ca o cicatrice, semnul crucii. Au oprit şi i-au întrebat de ce aveau acest semn. Au spus că e un obicei vechi, de pe vremea când turcii prefăcând locurile în paşalâc turcesc încercau să-i turcească pe valahi. Aceştia au hotărât atunci să însemneze pe fiecare nou-născut, la botez, cu fierul roşu pe frunte în semnul crucii, ca să ştie că sunt creştini şi să nu-i poată sili nimeni vreodată să-şi lepede credinţa. Cei care s-ar fi lepădat ar fi fost cunoscuţi şi repudiaţi ca trădători şi de ai lor, şi de turci! „Obiceiul a rămas până azi” (Apostolat Social, X, 1971, p.219).

Istoricul bisericesc Sozomen, care a scris o Istorie bisericească între anii 439- 450, povesteşte cum Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a făcut săpături pe Golgota şi a descoperit acolo trei cruci, bănuind că una era cea pe care fusese răstignit Mântuitorul. Ȋmpreună cu Macarie, episcopul Ierusalimului, au hotărât să facă o probă. Era în Ierusalim o femeie grav bolnavă. O făcură să se atingă de cele trei cruci. Când se atinse de una din ele, se vindecă pe loc, ceea ce fu o dovadă concludentă că aceea era crucea Domnului (Sozomen, 2, 1). Ea se păstrează şi azi în Ierusalim, părticele din ea fiind însă răspândite şi în alte locuri, în lume.

Iată tot atâtea dovezi că semnul crucii cu care se închină creştinii binecredineioşi, le e spre ajutor şi binecuvântare şi tot aşa şi semnul crucii aşezat pe biserici şi păstrat în case, este semnul acceptării de către noi a jertfei Domnului şi chemare a Harului Său în viaţa noastră, spre a ne apăra de primejdii, de rele şi de păcate.

Toate acestea, noii ereziarhi ni le obiectează ca şi cum ele n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar veni de la Iisus Hristos, pentru că — zic ei — de la Iisus Hristos vine numai ceea ce este în Sfânta Scriptură. Ei merg până acolo, încât — culmea culmilor nesăbuinţei — cred aceste învăţături şi practici ale Bisericii, drept practici şi învăţături îndreptate împotriva lui Dumnezeu! Vă puteţi imagina aşa ceva? Invocarea Sfântului Duh în Sfintele Taine, semnul sfintei cruci ş.a. să fie îndreptate împotriva lui Dumnezeu şi socotite păcate! Ce minte sănătoasă ar putea admite aşa ceva?

Noi arătăm că ne bizuim pe Sf. Scriptură în tot ceea ce credem, în toate gesturile pe care le facem. Noi ne sprijinim pe Sfânta Scriptură, nu ei. Toate acestea au fost transmise din om în om, până în vremea noastră, fie prin Sfânta Scriptură, fie prin Sfânta Tradiţie, pentru că nu totul s-a scris în Scriptură, aşa cum pretind ei. Au fost învăţături scrise, dar au fost şi învăţături care s-au transmis pe cale orală. Şi mai întâi au fost învăţăturile pe cale orală, transmise prin tradiţie, şi numai după aceea au fost scrise. Tot ce e scris a fost la origine tradiţie, vorbire, transmitere orală. Mântuitorul n-a scris nici o carte. A vorbit. A transmis oral. Evangheliştii au notat pe urmă, cum zice Papia, la sfârşitul sec. I, „Amintirile” lor. Când Sfântul Pavel şi-a scris epistolele, Evangheliile încă nu erau scrise. Dar el le cunoştea din transmiterea orală, din Tradiţie, aşa cum ştia, tot din Tradiţie, şi tot ceea ce nu s-a scris niciodată. Şi el a transmis şi oral.

Iată, spre exemplu, ce spune în a doua Epistolă către Tesaloniceni (2, 15): „Deci, fraţilor, rămâneţi statornici şi ţineţi predaniile pe care le-aţi primit prin cuvântul sau prin cartea noastră”. Va să zică Sf. Apostol Pavel a dat învăţături şi prin cuvânt, şi prin carte, şi oral, vorbind, şi prin scrisoare. Acelaşi lucru vom găsi în Epistola a II-a către Timotei (2, 2): „Şi ceea ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, trece-le la oamenii credincioşi, care să fie destoinici să înveţe şi pe alţii”. Şi tot Sf. Pavel în Epistola I către Corinteni (11, 34), după ce îi lămureşte că: „dacă cineva e flămând, să mănânce acasă, ca astfel să nu vă adunaţi spre osândă”, adică să nu se facă chefuri atunci când se întâlneau pentru rugăciune, adaugă: „Celelalte le voi rândui când voi veni la voi”. Va să zică urma să le dea şi învăţături practice, prin cuvânt, atunci când se va duce la ei. Iată deci chiar în Sf. Scriptură temeiul Sf. Tradiţii, deci al practicilor pe care le-am moştenit noi din moşi-strămoşi, încă de la Apostoli.

Şi Sf. Ioan spune: Iar „celelalte” le voi aranja cu voi „gură către gură”, atunci când ne vom vedea (II Ioan 1, 12). Textul, cel mai elocvent este însă în Evanghelia după Ioan (21, 25), chiar la sfârşitul Evangheliei sale.

Ascultaţi cum îşi încheie Sf. Ioan Evanghelia:

„Sunt încă şi multe alte lucruri câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris”.

Aşadar, Mântuitorul a dat şi multe alte învăţături în afara celor ce s-au scris, învăţături morale, învăţături prin viu grai, pe care Biserica le-a transmis din om în om până în vremea noastră.

Ştim toţi că există şi în vremea noastră un Cod penal alcătuit de legislatorii laici, cu legi scrise, dar există şi un drept aşa-numit cutumiar, un drept al pământului. Spre exemplu: nu scrie nicăieri, ceea ce se practică în unele părţi ale ţării, că trebuie să laşi casa copilului celui mai mic, dar acolo unde acest obicei există, se respectă cu stricteţe. Chiar dacă sunt mai mulţi fraţi, nici unul nu se gândeşte să deschidă proces de partajare egală, deşi legea civilă le-ar permite-o. Respectă legea pământului, fiindcă aşa au moştenit-o şi o consideră sfântă.

Sau să luăm alt exemplu: Unde scrie ce anume zestre trebuie să se dea unei fete când e măritată? Şi totuşi se ştie precis ce trebuie să se dea unei fete. Zestrea începe să i se pregătească de cum trece de copilărie, şi i se depozitează frumos, la vedere, în Casa mare, ca semn că în acea familie se respectă legea strămoşească. Sunt lucruri pe care oamenii noştri le ţin şi le practică de secole, cu sfinţenie. De ce? Pentru că aşa s-au transmis.

Tot aşa, multe învăţături care n-au încăput în Sfânta Carte, s-au transmis prin viu grai. Să ne facem cruce, de exemplu, să mergem la biserică, să aranjăm biserica într-un anumit fel, să punem icoana Mântuitorului de-a dreapta şi a Maicii Domnului la stânga ş.a.m.d., toate acestea ni s-au transmis prin viu grai, în două mii de ani de tradiţie creştină ortodoxă.

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tâlcuri noi la texte vechi

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ