Ducu Bertzi: Oamenii îşi dovedesc caracterul în momente de cumpănă şi descumpănă

0
263

Ducu-Bertzi--682x1024

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Loreta Popa

Iubirea avea nevoie de cineva care s-o cânte, cineva care s-o dezvăluie aşa cum e. L-am ascultat de atât de multe ori pe Ducu Bertzi încât pot spune cu uşurinţă că el a fost alesul Iubirii. El o cântă aşa cum ea şi-a dorit. O cântă rupând măştile şi imaginile impuse. Alungând răul, desţelenind pământul şi pregătindu-l pentru rod bogat. Adevărate sunt şi pline de emoţie cântecele sale. Ducu Bertzi  este acel Om al pădurii care a avut suficient de multă putere să păstreze intact farmecul cântecului popular. Cine nu a cântat împreună cu el măcar o dată «Când s-o-mpărţit norocul», «Dragu mi-i veselia», «Săracă inima me» şi multe altele.

Impresionează prin omenia, sinceritatea şi caracterul puternic. În Maramureş, Ducu se simte acasă, nu numai pentru că s-a născut la Sighetu Marmaţiei, ci pentru că el este şi rămâne un maramureşean deschis şi direct, care tot ce are de spus spune în faţă. Este nevoie de o încredere totală şi de un entuziasm fără margini ca să poţi aduce spectatorii în faţa iubirii, reaşezând valorile acesteia la locurile lor, iar Ducu Bertzi reuşeşte acest lucru la fiecare spectacol.

DSCF1612

Mama sa a fost educatoare şi învăţătoare, iar tatăl, profesor de matematică şi fizică. Toţi cei din familie au avut de-a face cu matematica şi fizica, iar Ducu Bertzi spune zâmbind că e a sărit oarecum din schemă, pentru că deşi a terminat Politehnica s-a simţit atras de lumea artistică. Mergea des cu mama sa la repetiţiile de cor şi de aici atracţia pentru muzică. La Casa de Cultură de la Sighet s-a întâlnit prima dată cu vioara şi chitara. În timpul liceului pereţii camerei sale erau tapetaţi cu afişe cu Phoenix, în vogă atunci. A venit la Bucureşti datorită dorinţei de a face şi o carieră artistică. Şi a reuşit. Încet, încet, s-a apropiat de folk, de poezie. A cântat în grupul Song, condus de Ioan Luchian Mihalea,  apoi, la „Flacăra“ în ’76. Avea o piesă pe versurile lui Alexandru Vlahuţă, care i-a plăcut lui Adrian Păunescu, „Ţara de pripas“. Se potrivea atunci, se potriveşte şi acum. Sigur, timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, la fel şi oamenii, iar Ducu a trebuit să se ocupe de multe alte lucruri în afară de muzica sa. S-a căsătorit, au venit şi copiii, dar experienţele acestea le-a aşezat frumos în cântece. A scos albume, are emisiuni la radio, este cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei şi în decembrie 2007 însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Daniel, i-a înmânat cantautorului ”Crucea Moldavă“ pentru mireni, cea mai mare distincţie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, ”ca expresie a preţuirii deosebite şi ca binecuvântare sfântă”, care pentru artist a însemnat o mare onoare şi, totodată, o obligaţie în plus de a face oamenii fericiţi prin muzica sa.

P1070674

Ne-am întâlnit des, prin natura meseriei pe care fiecare dintre noi, din vocaţie, a ales-o. O coordonată a fost mereu apropierea de cei tineri, asta datorită manifestării-concurs “Folk fără vârstă”, dar festivalului “Folk You”, acolo unde deja este tradiţie, ca şi interpret folk, să participi. Am făcut parte din echipa ce a realizat ediţia de colecţie ce a dezvăluit publicului românesc, şi nu numai, faţete multiple ale diamantului numit Ducu Bertzi. Şi ca spectator, şi ca prieten, spre bucuria mea, trag nădejde că e un sentiment reciproc, am rămas mereu cu acelaşi gust pe buze. Al iubirii pe care sufletul său, fiinţa care este, o răspândeşte în jur.

Sunt multe interviurile pe care le acordă cantautorul, sunt numeroase întrebările ce i se pun, poate de aceea materialul pentru revista noastră a crescut altfel, s-a plămădit în timp şi valoarea sa este diferită, aparte, de nepreţuit. Credinţa, pentru Ducu Bertzi, este o stare de spirit de care nu te lepezi niciodată.”Trebuie să crezi în tine, în primul rând, şi pentru toate care nu mai depind de tine, trebuie să crezi în Dumnezeu, ca forţa divină care le rânduieşte pe toate, deasupra de tine şi de puterile tale”. Ei bine, când s-o împărţit norocul, Ducu Bertzi era prezent, pentru că “norocul meu este că merg ades prin ţară, în toate timpurile şi anotimpurile. Lumea e altfel decât cea creionată la Bucureşti. La ţară, în comunităţi bine ordonate după reguli străvechi, acolo este realitatea acestui neam. Legătura cu natura, cu biserica, legătura între oameni ca fiinţe ce trăiesc în acelaşi loc este mult mai pregnantă. Am multe observaţii realizate de-a lungul timpului şi toate îmi întăresc ideea că acolo starea de normalitate este predominantă”, spune Ducu Bertzi.

GALA OM BUN

Toleranţa este o formă şi o măsură a înţelepciunii, evident. “Recunoştinţa celor din jur contează enorm. Dacă ai reuşit să-i faci fericiţi, dacă ai reuşit să-i sensibilizezi, asta contează. Oamenii îşi dovedesc caracterul în momente de cumpănă şi descumpănă. Atunci poţi proba că tot ceea ce ai crezut despre un om, despre convingerile sale, sunt elemente esenţiale ale caracterului său, sau nu. Toată copilăria mea o consider specială. E o frumoasă amintire. Mama mea mi-a fost model permanent de luptătoare, cinstită, mult prea corectă şi mereu într-o luptă cu minciuna de zi cu zi. M-a învăţat să fiu cinstit, să-i respect pe cei din jurul meu şi să iubesc oamenii mai mult decât pot ei să mă iubească. Mi-a rămas în minte copilăria mea, dar mi-au rămas şi obiceiuri, şi pregătiri care se făceau în casă, şi schimbări care se făceau în viaţa noastră de copii, în jocuri, în tot. De aceea, de fiecare dată când vorbesc despre copilărie, vorbesc şi despre anotimpuri. Am avut şansa de a mă fi născut în Maramureş, pentru că acolo am învăţat foarte multe lucruri legate de muzică, apoi norocul de a cânta pe scena Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti şi mediul foarte, foarte bun în care m-am desfăşurat, apoi întâlnirea cu poetul Adrian Păunescu şi Cenaclul Flacăra. Am scris mult mai multe piese decât cele pe care le-am fixat pe albume şi am fost excesiv de pretenţios cu cântecele mele. Nu am vrut să iasă orice pe piaţă şi de aceea toate melodiile care au ieşit au fost foarte îndrăgite de spectator”, povesteşte Ducu Bertzi.

Rugăciunea la care sufletul său rezonează este “Tatăl nostru”. Şi mai rezonează Ducu Bertzi cu pământul românesc şi limba în care a învăţat să spună rugăciuni. “În primul rând e limba pe care ai învăţat-o, în care te-ai exprimat de la începuturi. Apoi locurile care îţi devin treptat comune, sunt ale tale, le regăseşti cu bucurie în fiecare anotimp. Oamenii se mai schimbă, se mai înstrăinează, dar per total ţara e aceeaşi.Eu am fost şi rămân un patriot şi nu mi-e jenă să spun lucrul acesta, deşi pentru unii a devenit desuet. Mulţi confundă patriotismul cu comunismul. O mare greşeală, o diferenţă de la cer la pământ între o doctrină şi un simţământ profund”, afirmă artistul.

Alaturi de prieteni

Munca, dacă este făcută cinstit, fără prejudecăţi şi orgolii, este, până la urmă, răsplătită. La performanţe nu ajungi decât cu ajutorul celor care te susţin şi răsplata noastră, după ce interacţionăm cu aceştia, este o poartă spre tărâmuri prin care nu toţi reuşesc să pătrundă. Această poartă se numeşte prietenie. “Într-o prietenie adevărată fiecare dăruieşte fără să i se ceară. Nimeni nu e dator nimănui. Toate se fac pur şi simplu dintr-un sentiment de generozitate şi sprijin reciproc. Am rămas cu prietenii solide, care-mi fac bucurie, nu sunt multe, dar toate sunt deosebite”, crede Ducu Bertzi.

Momentele grele în cariera canautorului au fost, dar a reuşit să le depăşească. “Au fost două momente. Imediat după ce s-a terminat cu Cenaclul Flacăra, atât de brusc, în 1985. Nu avea cum să se mai audă de tine, orice făceai. Abia după câţiva ani, am reuşit să scot un disc pe vinil cu Electrecord. Lucrurile se duceau spre zona «Să nu fie folk!», spre muzica uşoară, numai să nu sune a «om cu chitara», asta era nebunia în perioada aia, iar după ’90, nebunia a continuat. Atât de puternic încât aveai senzaţia că oamenii nu mai au nevoie de tine, ca artist. Talentul e harul Domnului. E şi moştenire, trebuie să şi munceşti, dar restul e har. Dacă nu-l ai…”

DSCF0321

Să crezi că nu ai avut eşecuri. Asta e cel mai rău. Este un gând pe care Ducu Bertzi îl are de ceva vreme. “Uitându-mă în urmă multe ar fi de schimbat, dar e imposibil. Până la urmă viaţa ta are un curs care în linii mari e prestabilit. Tu poţi să mai aduci doar îmbunătăţiri sau să-ţi faci deservicii. Cred că oamenii trebuie să te cunoască aşa cum eşti. În primul rând, toată viaţa mea artistică m-am ghidat după faptul că nu pot păcăli publicul spectator. Îi dăruiesc tot ce pot pe scenă şi sper că s-a văzut acest lucru. Un cântec bun poate să-ţi placă pentru moment şi să-l asculţi cu bucurie, dar un cântec de succes îţi lasă o amprentă în suflet. Poate nu tot textul, dar e un refren acolo pe care îl repeţi şi la care revii de fiecare dată. Eu nu am încercat niciodată să par altfel decât sunt”, rosteşte cu blândeţe Ducu Bertzi, amintindu-mi de starea pe care-o transmite când este pe scenă.

Ducu

Uneori, spiritele creatoare ard lungă vreme la foc mocnit până când din talentul lor se naşte un miracol. La unii creatori inspiraţia izbucneşte nestăpânit, ca un fulger, iar harul lor dă pe-afară. Aşa îl văd pe Ducu Bertzi, ale cărui cântece îţi pătrund adânc sub piele şi rămân acolo, pentru totdeauna. Din 1985, după desfiinţarea Cenaclului, Ducu a înregistrat piese noi care au devenit instantaneu şlagăre,  „Şi de-ar fi”, „Trece dorul”, „Floare de colţ”, „Focul vânăt”. Are peste 4000 de spectacole la activ şi, astfel înveşmântat, cu strălucirea lor, e ca şi Atlas, cel care susţine bolta cerească pe umerii săi. Ducu Bertzi este o personalitate carismatică ce reuneşte voce, har, inteligenţă, energie, magnetism, strălucire, ceva aproape inexplicabil, magic, legat de sacralitatea artei pe care a ales să o slujească. Este un privilegiu acela de a face muzică împreună cu alţii, de a împărtăşi cu alţii aspiraţia spre perfecţiune. Tot ce a făcut de-a lungul timpului a fost ardere totală. S-a născut să cânte, iar corzile chitarei sale nu sunt altceva decât prelungirea firească a celor vocale. Oarecum cele ale sufletului său.

 

 

Baner asculta RJS