Dragostea mamei

0
18

Iată că într-o zi, moartea înfăşurată într-o mantie neagră, trecea printr-un sat. La poarta unei case auzi un oftat:

— Of, Doamne, ce să mă mai fac eu?

Moartea văzând o femeie cu capul între palme, se aşeză lângă ea pe bancă şi după aceea o întrebă ce s-a întâmplat, iar femeia răspunse:

— Sunt văduvă şi am cinci copii micuţi, cărora nu am ce să le dau de mâncare.
„Aha, se gândi moartea; taci că am nimerit bine; îmi fac mare pomană cu ea, dacă îi voi lua măcar un copil. O mai scap de griji.” Apoi zise tare:

— Femeie, dă-mi un copil să-l iau cu mine! De acum n-o să-ţi mai ceară de mâncare, nici îmbrăcăminte şi o să poţi mai uşor să îngrijeşti pe ceilalţi. Dar să ştii că nu ţi-l mai dau înapoi.

Femeia stătu mult pe gânduri.

— Bine te-ai gândit cucoană. Mă duc să-ţi aduc unul.

Femeia intră în casă, dar aici nu mai merse treaba aşa de repede. Văduva se uită lung la toţi copiii, care dormeau unul lângă altul. Ea îi ridică unul câte unul în braţe, se uită la ei şi apoi îi lasă jos pe pat. Atunci moartea zise:

— Lasă-mă să aleg eu, căci văd că nu te înduri să-i dai. Dă-mi-l p-ăsta mai mare, căci cu el cheltuieşti mai mult decât cu ceilalţi.

— Vai, cucoană, cum să ţi-l dau; el e cel mai mare şi în el mi-e toată nădejdea pe viitor.

— Din partea mea poţi să-l ţii. Dă-mi-l pe-al doilea.

— Cum să-l dau eu pe Vasilică al meu? Numai el ne face să uităm necazurile. Ne înveseleşte pe toţi cu glumele lui şi fără el ar fi casa pustie.

— Dacă ţi-e atât de drag, zise moartea, iaca nu-l mai iau, dar dă-mi fetiţa, căci după urma ei o să ai mai multe griji decât bucurii!

— O, cucoană, ai ales pe cel mai drag copil. În curând se va face măricică şi îmi va ajuta la treburile casei noastre.

— Bine, ţi-o las, dacă ţii la ea atât de mult. Dă-mi pe cel mai mic, căci până s-o face el de ajutor, e vreme!

— Vai, cucoană, cum să-ţi dau eu pe cel mai drăgălaş dintre toţi copiii. Acum e întuneric, nu se vede, dar e ca un trandafir înflorit. Măcar că e numai de 4 ani, dar e deştept şi inimos, de se miră lumea de el!

— Mi se pare că nu prea eşti zdravănă la cap, zise moartea necăjită. Nu ne-am înţeles să-mi dai un copil? Uite îl iau pe cel mai mic, căci nu ţi-e de nici un ajutor, nu e nici deştept, nici mare, ci urât şi cocoşat.

— Dragă cucoană, zise mama cu ochii plini de lacrimi, e mic, urât şi cocoşat, dar bun e Dumnezeu. Se va face sănătos până va creşte mare. Mie mi se rupe inima la gândul că o să mă despart de el. Nu-l dau eu pe Alexandru, puiul drag al mamei!

Necăjită şi înfuriată că nu a putut cu nici un chip să smulgă prada şi a pierdut atâta vreme degeaba, moartea văzu atunci cât de mare şi de puternică este dragostea mamei pentru copiii ei!

Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016