Dragostea – cununa vieţii creştine

0
172

iubireaUn oarecare cărturar s-a apropiat de Domnul şi l-a întrebat: „Cum să moştenesc viaţa veşnică?” Cărturarul – om care studia legea dată de Dumnezeu şi odihnea în ea (v. Rom. 2, 17) – ar fi trebuit să ştie şi singur asta; tocmai de aceea, Domnul l-a întrebat: „Cum scrie despre asta în lege? Citeşte”. Cărturarul a citit: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din toată virtutea ta, şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Lc. 10, 27). Atunci Domnul i-a zis: Drept ai răspuns; aceasta fă, şi vei fi viu, adică a întărit răspunsul lui şi a adeverit că n-are rost să întrebe cineva de altă cale spre viaţa veşnică şi spre mântuire: atare cale nu este şi nici nu poate fi. Iubeşte-L pe Dumnezeu, iubeşte-ţi aproapele: asta e totul!
Ce catehism scurt! Ce legiuire simplă! Doar două propoziţii: „iubeşte-L pe Dumnezeu”, „iubeşte-ţi aproapele”, ba chiar una singură, un singur cuvânt: „iubeşte”, fiindcă cel care îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela deja îl iubeşte în Dumnezeu şi pe aproapele, şi cine îşi iubeşte cu adevărat aproapele, acela îl iubeşte deja pe Dumnezeu. „Şi atunci”, vor zice unii, „de ce lucrurile sunt atât de complicate şi din partea lui Dumnezeu, şi din partea oamenilor? De ce toate aceste tipice, sfinţiri, taine, acest sistem deloc restrâns de învăţături? De ce aceste uşi înguste şi această cale strâmtă? La ce bun nevoinţele cu care se nevoiesc oamenii să intre pe uşile cele strâmte, şi la ce bun aceste posturi, privegheri, rugăciuni şi aşa mai departe – panoplia pe care trebuie s-o ia cei ce merg la viaţă?” Ca să ne înalţe la dragoste. Dragostea este lumina şi roadă în viaţa noastră duhovnicească. Multă osteneală, multe nevoinţe trebuie să ai ca să aduci această roadă. La pom, înaintea roadei este floarea, înainte florii – frunza şi ramurile, înaintea ramurilor – trunchiul, înaintea trunchiului – rădăcina, înaintea rădăcinii – sămânţa. Şi în viaţa duhovnicească este la fel: la început cade sămânţa cuvântului de mântuire în pământul inimii noastre, din această sămânţă iese mlădiţa cu frunze şi cu ramuri, apoi se formează pomul, pomul dă roadă, iar roadă aceasta este dragostea. Ea este scoasă din întreaga alcătuire a lucrurilor şi ostenelilor mântuitoare, şi ca atare însufleţeşte şi plineşte toate prin sine.
În adevărata sa formă, dragostea este raiul duhovnicesc. Ea este aşezare sufletească plină de căldură, paşnică, binevoitoare, vie, pururea mişcătoare şi făcătoare de bucurie – nu asemenea unui oaspete care vizitează pentru o vreme sufletul nostru, ci statornică, tare, adânc înrădăcinată, nedespărţită de noi prin însăşi firea ei, la fel ca respiraţia sau ca bătăile inimii. Cel în care s-a sălăşluit acest simţământ, această putere, este fericit cu fericire adâncă, netulburată. Chiar dacă este totdeauna în osteneală, nu vede şi nu simte nici osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindcă înseşi greutăţile care apar în calea dragostei n-o micşorează, ci o înalţă, după cum vântul nu stinge, ci întăreşte şi întinde tot mai mult flacăra.
Da, dragostea este rai, însă rai pierdut. Intri în tine însuţi şi nu îl afli acolo, vezi că în ţarina inimii nu creşte acest pom al vieţii. De ce? Fiindcă inima s-a înţelenit cu pomii cei răi ai patimilor, ce înăbuşă dragostea. Unde se află patimă, acolo nu e loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo domnesc nepăsarea cea împietrită faţă de suferinţele celorlalţi? Dragostea nu pizmuieşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo trăieşte pizma? Dragostea nu se înalţă şi nu se mândreşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo stăpânesc trufia şi slava deşartă? Dragostea nu caută ale sale (1 Cor. 13, 5): cum va sta ea în inimă, dacă acolo punctul de plecare a faptelor, a cuvintelor şi gândurilor omului este iubirea de sine? Dragostea nu face necuviinţă: cum va sta ea în inimă, dacă aceasta este plină de patimi necuviincioase? Dragostea nu se bucură de nedreptate: cum va sta ea în inima înclinată spre vorbirea de rău, spre judecarea aproapelui şi spre clevetire? Mai întâi dezrădăcinaţi aceşti pomi răi ai patimilor, şi în locul lor va creşte un singur pom cu multe ramuri, ce dă şi floare, şi roadă duhovnicească. însă îndată ce veţi începe să dezrădăcinaţi patimile, veţi păşi negreşit pe calea cea strâmtă şi necăjită, vă veţi întâlni cu necesitatea de a lua armele nevoinţelor şi ale lipsurilor, veţi fi nevoiţi să treceţi prin toate legiuirile sfinţitoare, îndreptătoare şi călăuzitoare ale Bisericii lui Dumnezeu, adică înainte de a intra în unirea dragostei sunteţi datori să purtaţi multe osteneli şi să vă îndreptaţi puterile spre multe îndeletniciri duhovniceşti, ca şi cum aţi trece printr-o pădure spre a ieşi în poiana cea veselă, presărată cu multe flori, a dragostei.

Este limpede: calea spre acest scop nu este scurtă şi nici uşoară. Ca atare, auzind flecăreala noilor „filantropi”, nu vă lăsaţi cu uşurătate pradă strigătului amăgitor: „Jos cu toate celelalte! Ajunge dragostea!” Aşteptaţi cu ,jos toate celelalte”. Mai înainte, treceţi cu răbdare prin toate regulile vieţii evlavioase, pe care vi le pune înaintea Sfânta Biserică – prin toate, de la cele mici până la cele mari, căci doar prin asta veţi ajunge la dragostea cea adevărată. Iar când va veni dragostea cea adevărată, ea însăşi vă va învăţa ce să faceţi cu toate cele pe care le socoate de prisos „filantropia” imatură şi lipsită de experienţă duhovnicească. Dacă cuvântul nostru către noi înşine ar fi atât de puternic că am putea să spunem: „De acum îl voi iubi pe Dumnezeu şi îmi voi iubi aproapele” şi dragostea s-ar înscăuna pe loc în inima noastră, bine ar fi – însă în realitate, de cele mai multe ori, se întâmplă cu totul altfel. Gândul şi limba zic: „Voi iubi”, însă inima merge împotriva acestor vorbe şi cugetări, şi când vine prilejul de a face faptele dragostei se leapădă de ele, chiar şi în clipele când este atrasă de ideile „filantropice”. De ce? Fiindcă inima este împietrită prin egoism, trufie, senzualitate, lăcomie, pe care nu le poţi alunga doar cu fraze la modă. Tocmai de aceea Apostolul, când scrie despre dragoste, spune: Urmează dragostea (1 Cor. 14,1; 1 Tim. 6,11), adică năzuiţi cu tărie către dragoste, şi îmbrăcaţi-vă întru dragoste (Colos. 3, 14), adică osteniţi-vă cu încordare ca să o dobândiţi şi rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă dăruiască duhul dragostei (2 Tim. 1, 7), fiindcă dragostea de la Dumnezeu este (1 In. 4, 7), vărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom. 5, 5), iar darul Duhului trebuie meritat şi atras: numai prin vorbe nu ajungi la asta.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 1, Sf. Teofan Zăvorâtul

LĂSAȚI UN MESAJ