Dr. psiholog Norica Popa-Fischer: “Ca să rămână vie, iubirea are nevoie de delimitări!”

0
109

A vorbi depre dragoste, înțelegere, liniște sufletească și înțelepciune înseamnă pentru cei mai mulți dintre noi a pătrunde într-o lume transcedentală, plină de mister și comprehensiune.

cupluDragostea este un sentiment complex, manifestat prin afecțiune puternică, motiv pentru care definirea sa este un demers dificil, cauzat de complexitatea manifestării sale, dar și de diversitatea legăturilor afective cuprinse de acest termen.

Dragostea se poate manifesta față de: familie (părinți, copii sau alte rude), prieteni, parteneri romantici, Divinitate, animale, obiecte, patrie, frumos, artă ș.a.m.d.

Așa cum opinează Jose Ortega Y Gasset, în iubire, părăsim liniştea lăuntrului nostru, emigrăm virtual către cel iubit, într-un fel de renunţare a sinelui. În fiecare lucru există un indiciu al unei posibile plenitudini. Un suflet deschis şi nobil va simţi ambiţia de a-l perfecţiona, de a-l ajuta să ajungă la plenitudine. Aceasta este iubirea adevarată, iubire pentru perfecţionarea obiectului iubirii.

Un punct de vedere cu privire la dragostea față de partenerul de viață l-a oferit Doamna Psiholog Norica Popa-Fischer  pentru Revista „Formula As”.

R:  Doamnă psiholog, când credeţi dvs. că începe să moa­ră iubirea, să se transforme, precum şam­pania, într-un pahar de băutură trezită? Când apare nevoia de indepen­denţă şi de spaţiu vital?

Dr. Psiholog: Relaţia de cuplu include două aspecte: pe de-o parte, nevoia unei legături permanente între cei doi, iar pe de altă parte, nevoia de autonomie, înăbuşită la început, când iubirea arde în vâlvătăi, ca după aceea să devină tot mai preg­nantă. În mod normal, ele tre­buie să se afle în echi­libru. Când legătura devine prea strân­să, ne ţinem scai unul de altul şi nu mai ră­mâne niciun spaţiu pentru in­de­pen­denţă. De regulă, nu ambii par­teneri îşi vor da seama de acest lucru, ci doar unul din ei. Iar celălalt, care rămâne “capsat” va simţi fap­tul acesta ca pe o trădare. Când apare “des­prin­de­rea”, ea trebuie nea­părat ex­pli­cată, e nece­sa­ră o dis­cuţie des­chisă cu omul de lân­gă noi. Dacă unul din parte­neri simte că se sufocă şi că vrea mai mul­tă libertate de miş­care, mai multă via­ţă proprie, el tre­buie să exprime aceas­­ta în vorbe, iar nu să forţeze lu­crurile, punând pre­siune pe celălalt.

R: Ne dorim de la iubire mai mult decât poate să dea? În general, este acest sentiment, idealizat? Un soi de vis pe care atunci când simţi că-l atingi, el pleacă imediat mai departe, ca jocul cu un balon?

Dr. Psiholog :Am auzit pe cineva folosind o imagine foarte fru­moasă: noi avem nevoie de rădăcini, de un sentiment al apartenenţei la cu­plu, dar şi de aripi, adi­că de autonomie. Trebuie să existe aici un echilibru rezonabil, nu nea­pă­rat 50:50, căci întot­deauna unul are nevoie de mai multă li­bertate, şi altul de mai puţină. În viaţa de cuplu, tre­buie să ac­ceptăm deseori compromi­surile. Dacă unul din cei doi refuză să evolueze împreună cu partenerul, convieţuirea lor va ajunge un eşec.

R: Cum se acomodează acest vânt de libertate cu cu­plul? Cum se dobândeşte “o cameră în plus” pentru spa­ţiul sufletesc comun?

Dr. Psiholog: E nevoie de delimitări în iubire, pentru ca ea să rămână vie, şi fiecare dintre cei doi să fie perceput ca un par­ticipant de sine stătător la existenţa comună. Fiecare om are o in­di­vi­­dua­litate inconfundabilă. De aceea e ne­voie de o graniţă cla­ră între parteneri. Însă nu trebuie să lip­sească nici cealal­tă latură – ataşa­mentul, comuniunea. Când trasăm o graniţă, es­te necesar să lăsăm şi treceri spre ce­lălalt, uşi des­chise. A­fec­­ţiunea pentru el să fie, în con­tinuare, evidentă. Deli­mi­tă­ri­le trebuie însoţite de dragoste, nu trebuie să fie reci şi rigide.

cuplu2R: Multe din scrisorile venite pe adresa redacţiei sunt scrise de femei ocupate profesional. Cum reuşeşte un cu­plu să împace exigenţele realizării personale (tot mai acu­te în ziua de azi) cu sentimen­tul apartenenţei reci­proce?

Dr. Psiholog : Este util ca astfel de procese să se desfăşoare pe baza unor înţelegeri mutuale. Poate că ea doreşte să aibă la dis­po­ziţie mai mult timp, pentru a-şi desăvârşi pregătirea: seminarii, ore de limbi străine, conferinţe etc. Însă dacă se mul­ţumeşte doar să declare acest lucru, e posibil ca bărbatul să se teamă imediat că nu i se va mai acorda su­ficientă atenţie şi că rolul lui în cuplu va scăpăta. Într-o ase­menea situaţie, ar fi foarte bine să se facă un aran­jament: “Eu merg o dată pe săptămână la cursuri de per­fecţionare, în schimb, convenim o seară pe săptămână pe care să o pe­trecem în doi”. Sună banal, dar această pro­pu­nere va linişti teama bărbatului că nevoile lui vor fi negli­jate sau că femeia ar fi interesată numai de satis­fa­cerea nevoilor ei proprii. Cu o condiţie: ca ieşirea în doi să aibă conţinut, să fie un prilej real de comunicare şi de emo­ţie, şi nu doar o sarcină bifată pe un caiet. Res­tau­rantele sunt pline de cupluri care stau faţă-n faţă tăcând şi căscând. Înţelegerile de acest tip au valoa­rea unei garanţii ce confirmă continuitatea vieţii de cuplu. Şi ar fi de mare folos ca acel membru al cuplu­lui, care este mai dependent de legătura sa cu parte­nerul şi care se “agaţă” de el (multe femei greşesc în felul acesta), să ia, şi el, iniţiative, să facă şi el unele lucruri pe cont propriu.

R: Care sunt capcanele ce trebuie ocolite? Ce aţi reţinut din practica dvs. îndelungată de psiholog?

Dr. Psiholog: Există pericolul de a nimeri în extrema cealaltă. Să luăm exemplul unuia din pacienţii mei, un bărbat care şi-a schim­bat ra­di­cal comportamentul, însă nu din dra­goste pentru soţia lui, ci ca să-i fa­că în ciu­dă. La început, el muncea non-stop, din dorinţa de a asi­gura con­di­ţii de viaţă cât mai bune pen­tru familie. Dar soţia îi reproşa mereu că nu era destul de prezent în viaţa de cu­plu, şi el a reacţionat aşa: “Ei, atunci ai să vezi tu ce se în­tâmplă da­că voi avea grijă numai de mine!”. Din acel mo­ment, orice comunicare între ei a fost rup­tă. Dacă ataşa­men­tul dus la extrem în­seam­nă depen­den­ţă, au­tonomia dusă la extrem se trans­for­mă în indiferenţă şi distruge relaţia.

R: Cum arată autonomia reală, firească?
Dr. Psiholog: Ea constă în faptul că îţi vezi de preocupările tale, fără a pierde nicio clipă contactul cu partenerul. Dim­potrivă! Încearcă să-l atragi şi pe el spre preo­cu­pările tale. Fă-l să te în­ţe­leagă. Să respecte şi să admi­re ce faci. Să nu-ţi bată la uşă că vrea la plimbare, când tu îţi de­fi­nitivezi o lu­crare de care depinde ca­riera ta. Cu­plurile în care lucru­rile astea se res­pectă în mod reci­proc au şanse mari să dureze. Dar pentru asta, îţi trebuie în­cre­dere în celălalt. Şi preţuire pen­tru ce face, chiar dacă femeia este cro­­itoreasă şi băr­batul mecanic de lift.

cuplu3R: Până la urmă, care e secretul succesului?

Dr. Psiholog : Trebuie pusă în valoare individualitatea fiecă­ruia din­tre parteneri. Legătura lor devine cu atât mai solidă, cu cât îşi acceptă şi îşi susţin reciproc auto­nomia. Iar intimitatea dintre ei creşte odată cu această autonomie acceptată. Băr­batul spune: “Du-te liniş­tită, astăzi mă îngrijesc eu singur de co­pii”. Atunci femeia simte că el o iubeşte, se vede con­fir­­mată în independenţa ei. Nimic nu consolidează mai mult iu­birea într-un cuplu decât această autonomie accep­tată. În ge­neral, există riscul ca bărbatul să revendice au­tonomia doar pentru sine, în schimb, vrea ca femeia să fie mereu aten­tă la nevoile lui, să creeze şi să întreţină ata­şa­mentul în cuplu, să stea “încremenită în proiect”. Odinioară, acesta era modelul clasic al unei relaţii. Însă lucrurile s-au schimbat între timp. De când au ieşit în social şi îşi câştigă singure exis­tenţa, femeile îşi revendică, pe drept cuvânt, au­­to­nomia pe care majoritatea bărbaţilor refuză să le-o acorde. Ei au voie. Ele, nu.

Alexandra G.

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ