„Dorul este starea lăuntrică a setei de frumuseți și bucurii pe care le cunoaștem și nu pot fi atinse”

0
2862

dorCuvântul „dor” este o mândrie a limbii române.

Aceasta, prin frumusețea ce o cuprinde; pe de o parte fonetică, pe de alta ca înțeles.

Ceea ce s-a făcut până acum petru dezlegarea frumuseții ce-o are dorul a fost mai mult o chestiune de lingvistică și estetică.

De aceea, s-au pus în lumină mai mult însușirile sale literare.

În adevăr, poporul român are în cuvântul „dor” o creație superioară a sufletului său, care s-a exprimat în literatură cu multă profunzime. În expunerea aceasta vom pleca de la acest substrat autohton, dar nu pentru a-i descoperi însușirile estetice, ci sensul său ontologic.

Vorbind despre dor, mergem până în sâmburele existenței umane, dorul însemnând nu numai o poziție românească în fața vieții, ci o adevărată ontologie.

Vorbind despre dor, mergem până în sâmburele existenței umane, dorul însemnând nu numai o poziție românească în fața vieții, ci o adevărată ontologie. Cuvântul „dor”  exprimă o stare morală foarte complexă, uneori chiar nedefinită. Dar aici se desprind tainele dorului.

În primul rând, dorul este un cuprins de gând. Gând, nu în înțeles de idee, concept sau abstracțiune, ci în înțeles concret, de trăire interioară. Gândul românesc are un conținut de viață, de fluid.

Țăranul român spune: „Gândul meu adânc mă doare”. Nu pe poate durea o abstracțiune, ci cu mult mai sigur un conținut sufletesc de viață trăită. Numai ceea ce e viu în noi sângerează. Gândul cuprins în dor este încărcat  de tonurile inimii, ale vieții în desfășurare.

În afară de gând, dorul conține o amintire, în înțeles de retrăire a ceva către care omul aspiră mereu.

Dorul este o aspirație către ceva din lipsa căruia suferim, este o orientare a vieții noastre lăuntrice către ceva iubit din care ne-am desprins, din care sau cu care făceam parte. Setea de ceva de a cărui lipsă suferim dă naștere acelei cântări tânguitoare care împodobește setea acelui cuprins de dor.

Dorul, în deosebitele sale apariții cum sunt dorul de țară sau nostalgia, dorul de copii și părinți, dorul de cele ce ne înconjoară; sunt efecte ale aceluiași dor legat de existența omului, care se vrea împlinit.

Sensul dorului este mai mult decât estetic și mai profund decât psihologic. Filosofia vieții aduce o contribuție nouă, prin care se pătrund mai deslușit lucrurile. Putem vorbi astfel de sensul ontologic al dorului.

Întemeiați de cele afirmate mai sus, putem spune că  prezența dorului este o consecință a dezintegrării omului din tot. Omul nu își este însieși suficient, pentru că nu constituie un întreg.

Dorul ne învălui ființa atunci când ne desprindem de unitatea existenței noastre.

Acesta este sensul ontologic al dorului. Când ruperea este, însă, prea puternică, omul încearcă un adevărat contact cu moartea. De aceea se spune: „moare de dor!”.

Suferința aceasta a ruperii din întregul organic al existenței noastre ia uneori proporții uriașe, ca o suferință cosmică, legată de natura noastră umană, care este cu adevărat cosmică.

Experințele dorului aparține naturii umane, condiției sale spirituale.

În formă concretă, poate lua forme variate, dar rădăcinile lui aici sunt.

Ernest Bernea, Trilogie Filosofică

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ