Din sfaturile Părintelui Sofronie: Care este lucrul cel mai însemnat în viaţa noastră?

0
103

A photo by Sebastian Unrau. unsplash.com/photos/CoD2Q92UaEg

Este foarte greu să exprimi ceea ce va să zică «Luaţi crucea voastră şi urmaţi Mie». Când alegem pe Hristos trebuie să avem în vedere că este vorba de dragostea Tatălui, dragostea Fiului, dragostea Sfântului Duh în această lume suferindă.

Dacă nu este înviere creştinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viata noastră va fi o suferinţă necurmată, câtă vreme lumea, în întregul ei, nu va fi mântuită.

Devenim creştini pentru că «Dumnezeu este dragoste», iar nu pentru că aceasta ne uşurează cariera pământească. În viaţa creştină fericirea noastră nu este decât Hristos, conştiinţa că El este adevărul, şi nimic altceva.

Într-o zi un om în trecere pe la Muntele Athos a pus această întrebare mai multor Stareţi: «Care este lucrul cel mai însemnat în viaţa noastră?» De fiecare dată i s-a răspuns: «Dragostea dumnezeiască; a iubi pe Dumnezeu şi a iubi pe aproapele». El a zis: «Eu nu am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceilalţi. Ce-i de făcut?» Apoi a hotărât de la sine: «Voi face ca şi cum aş avea această dragoste». Treizeci de ani mai târziu Duhul Sfânt i-a dat harul dragostei.

Neapărat vor fi ceasuri, săptămâni, ani în care vom trăi fără să zărim lucrarea Duhului în noi. Acestea sunt răstimpuri de mare însemnătate, în care avem prilejul să ne arătăm credincioşia iubirii pentru Hristos. Chiar dacă nu zărim lucrarea harului trebuie să trăim ca şi cum Duhul ar fi cu noi. Stareţul Siluan socotea că, dacă păzim cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu, veniva vremea când harul se va arăta şi va rămâne pururea cu noi. Deci nu este de folos să ne grăbim. Unii Părinţi de la Muntele Athos n-au primit un mare har şi nu au cunoscut pe Dumnezeu decât după patruzeci de ani de lupte, ba uneori şi mai mult, de-abia înainte de moarte.

La început harul ne povăţuieşte, stârneşte în noi reacţii în duhul poruncilor Evangheliei. Totul este uşor. Tot mereu fiind cu noi, Sfântul Duh ne dă a fi binevoitori faţă de alţii. Este ca o atitudine normală, firească. Dar nu dăinuie. Harul, cândva, ne părăseşte în forma lui simţită. Începe un al doilea răstimp, unul greu. Cu această întrebare: «Cum să trăiesc fără har?» Trebuie să lucrăm mai departe ca şi cum Duhul Sfânt ar fi cu noi, să încercăm a rămâne în acelaşi chip al vieţii în care, prin har, dobândiserăm anumite atitudini faţă de fratele nostru şi de sora noastră. Trebuie să ne silim. La fel este şi cu rugăciunea. La început este ca o stare firească. Te rogi uşor: rugăciunea izvorăşte din inimă. Când Duhul ne părăseşte suntem datori să ne străduim a ne ruga ca şi mai înainte, când aveam harul: din toată fiinţa noastră, din toată inima, din toată mintea, ba chiar din tot trupul nostru.

Când ne ducem în duh către Fiinţa absolută calea ne pare nesfârşit de lungă. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum să putem ajunge la acest luminător ce pare să fie la atâţia ani-lumină? Şi dintr-o dată descoperim că această foarte lungă cale se poate scurta, că Domnul poate a se afla foarte aproape de noi şi să zică: «O, inimi nepricepute şi zăbavnice a crede!»

„Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014

[pro_ad_display_adzone id="95017"]