Din meditațiile lui Tolstoi: Trebuie să faci ce-ţi cere conştiinţa spirituală

0
106


1908

Dumnezeu nu e iubirea. Îl numim iubire numai pentru că El se manifestă în oameni prin iubire. (9 februarie)

Mă întreb: poate oare conştiinţa faptului că adevărul este un bine mereu accesibil, mereu în creştere, un bine după primirea căruia nu mai ai nevoie de nimic, poate oare această conştiinţă să devină comună, să fie transmisă prin educaţie? Şi răspund: da, poate. (9 februarie)

Lumea mi se pare o structură în care fiinţele (inclusiv omul) sunt dăruite cu iniţiativă proprie care le oferă conştiinţa binelui, în limite între care sunt libere, dar din care nu pot ieşi. Aşa că fiinţele deţin binele libertăţii care nu poate perturba cursul vieţii întregului şi legile lui. Omul poate avea conştiinţa uneia dintre aceste legi. Legea asta e iubirea. (9 februarie)

Libertatea voinţei e posibilitatea de a trăi şi acţiona în conformitate sau nu cu legea întregului, potrivit voinţei tale, nu unei voinţe exterioare, străine. Dar disensiunea este mărginită de limite ce nu pot fi încălcate. Aşa încât omul poate acţiona liber după legea iubirii şi poate primi binele ce sporeşte neîncetat, îi umple sufletul de bucurie, binele pe care îl capătă singur, dar nu poate încălca legea generală a vieţii, căci, abătându-se de la lege sau reacţionând împotriva ei, o împlineşte. (9 februarie)

În noaptea asta m-am gândit parcă pentru prima oară la sensul vieţii. Şi din nou acelaşi lucru: trebuie şi poţi să faci ce-ţi cere conştiinţa spirituală. Şi nu ce eşti dator cuiva, ci ce te îndeamnă faptul că doar această activitate aduce adevăratul bine. Dacă întrebi: de ce? Ein Narr kann mehr Fragen stellen als tausend Weise beantworten können (Un prost poate să întrebe mai mult decât pot răspunde o mie de înţelepţi). De ce, nu-i treaba mea, n-are rost şi nu mi-e dat să ştiu. Nici nu am organele necesare acestei înţelegeri. (9 februarie)

Din Lev Tolstoi, „despre Dumnezeu şi om” din jurnalul ultimilor ani, Editura Humanitas