Dialoguri la Athos – Ce este rugăciunea, care sunt elementele ei definitorii şi care roadele ei?

0
60

640215d1739eb1e4b58d73cb0bd2fef9

Rugăciunea este principalul mijloc care uneşte toate făpturile raţionale cu făcătorul lor – Dumne­zeu. Aceasta va fi şi după învierea cea de obşte per­manenta lor lucrare şi îndatorire.

Rugăciunea este legătura nemijlocită şi comuniunea continuă a în­gerilor şi a oamenilor cu Dumnezeu. Rugăciunea este ieşirea noastră din strâmtoarea cea pământească spre spaţiul nemărginirii. Rugăciunea este mijlocul care ne transferă în afara limitelor noastre umile/ derizorii/mizere spre simţirea nemărginitului şi a ceea ce este mai presus de fire.

Este desfiinţat prin rugăciune spaţiul, locul şi modul şi se fac simţite lucrările atributelor dumne­zeieşti. Chiar dacă dorim să descriem firea şi esenţa acestei valori suprafireşti, înţelegem că este ceva care depăşeşte puterile noastre. Ne vom limita nu­mai la lucrările consecinţelor acesteia.

Atât este de mare măreţia acestui dar dumne­zeiesc făcut făpturilor zidite, încât însuşi dătătorul ei a pus-o în lucrare atunci când S-a împărtăşit de lumea noastră materială. Evanghelistul Luca spune despre Domnul nostru că „a petrecut noaptea în ru­găciune către Dumnezeu” (Luca 6,12). El Se folosea de rugăciune uneori ca mărturisire, alteori ca mij­locire, mulţumire sau implorare către Tatăl Său, lumina cea începătoare, dovedind astfel cât de nec­esară şi de esenţială este această nepreţuită comoară. „Părinte, îţi mulţumesc că M-ai ascultat” (Ioan 11,41). „Părinte Sfinte, păzeşte-i pe aceştia în numele Tău. […] Pe cei ce Mi i-ai dat i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării[…] nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 11-12.20). Însă cea mai mare şi mai cutremurătoare pildă este rugăciunea din grădina Ghetsimani, în care de trei ori L-a ru­gat pe Tatăl, atunci când a luat asupră-Şi desăvâr­şita tămăduire a lumii.

Oriunde ne-am îndrepta atenţia de la înteme­ierea întregii zidiri şi după aceea, le aflăm pe toate împreună ţesute cu rugăciunea. Rugăciunea este, aşadar, legătura şi unitatea tuturor zidirilor cu Duimnezeu Ziditorul şi puterea extinderii lor necontenite­ atât de mult este unită cu făpturile raţionale această comoară nepreţuită, încât singură, în chip automat, se lucrează ori de câte ori o impune nevoia şi pe nesimțite mişcă mădularele, fără nici un fel de gând, mai cu seamă la ceas de primejdie.

Este cea mai desăvârşită unealtă şi lucru, care dăruieşte celor zidite – şi mai cu seamă omului -putinţa de a comunica nemijlocit cu Ziditorul lor. Prin mijlocirea acesteia, omul poate să ceară şi să pri­mească ceea ce este de trebuinţă, să schimbe pedeapsa impusă de dreptatea dumnezeiască, să sporească ajutorul binecuvântării dumnezeieşti, să fie lămurit de toate cele câte îi sunt necunoscute, să transmită ajutorul său aproapelui, rugându-L fierbinte pe Dum­nezeu pentru aceasta şi, în general, să devină părtaş la multe din însuşirile lui Dumnezeu Tatăl nostru.

Negreşit, este cu neputinţă să fie descrise izbânzile şi meritele acestei atotvirtuţi, care poartă nu­mele de rugăciune. Veniţi, aşadar, cei osteniţi şi îm­povăraţi, care locuiţi în acest loc de exil, la sânul maicii virtuţilor, rugăciunea, şi aceasta vă va odihni mai mult decât tot ce aţi aştepta sau aţi cere.

Gheronda Iosif Vatopedinul – Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ