Despre sfinţii închisorilor – Despre părintele Marcu Dumitrescu -Fachirul

0
177

_f_848MARCU-DUMITRESCU(din mărturia dată de părintele Arsenie unui ucenic – Iulian Liţă)

Mai întâi de toate, cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut în luptă. Ne-am împrietenit; ne-am împrietenit, pentru că eram cu mare plăcere într-o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sânge. Era mai mărişor decât mine cu vreo doi-trei ani, însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal, nu mai contează vârsta. Contează mişcarea, eroismul, contează poziţia. A fost foarte rezistent în suferinţe. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, în timpul lui Carol al ll-lea, i l-a dat, pentru că suferind, suferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete. Ne-am încurajat în-continuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar, pentru că eram izolaţi. Eu eram la Zarea, el la fel; mai puteam comunica câte ceva prin Morse, prin perete.
Despre noii mărturisitori

(din mărturia dată de părintele Arsenie monahului Moise de la Oaşa)

Pe mine Legiunea m-a ajutat enorm de mult, că era o luptă severă şi intimă ca să facem un om nou în noi. A fost foarte necesară pentru viaţa mea. Principiile de educaţie legionară erau extraordinare. Era o educaţie care te angaja. Asta m-a scos dintr-o latentă stare de tânăr care voiam ceva şi nu ştiam ce. Şi a apărut Legiunea, cu entuziasm, cu vitejie, patronată de Arhanghelul Mihail. Aspectul acesta m-a biruit complet, ştiam troparul Arhanghelului Mihail din copilărie.
L-am cunoscut pe Codreanu, am avut multe discuţii cu el şi l-am apreciat foarte mult. Nu putem gândi Legiunea fără voia lui Dumnezeu, chiar daca a plecat de la nişte cauze materiale, istorice.
N-am fost de părere să se facă ucideri; poate că asta a fost o mare greşeală privind întreaga Legiune. Am avut un frate, legionar, împuşcat de jandarmi. Când au ajuns legionarii la conducere, puteam să mă răzbun. Aveam posibilitatea să îl omor. Am zis că, dacă nu-l împuşc, e Dumnezeu dator la mine. Şi fratele meu e dator la mine. Dacă îl împuşc, nu mai sunt ei datori, sunt eu dator la ei. l-am trimis vorbă celui ce mi-a omorât fratele să nu se teamă, că îi pun pază, să nu-i facă nici alţii rău. (…) Nu a existat nicio altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilităţile de spiri-tualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca suferinţa de acolo. Eu binecuvântez timpul acela. Am petrecut ani în pustie, dar n-am avut posibilitatea de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a unit. Cei care am reuşit să ne cu-noaştem pe cruce am rămas uniţi. Imaginea puş-căriei mele este alături de grupuşorul acesta în care m-am simţit foarte bine. între noi era o mare unitate. Toţi aceştia erau gata de moarte. Pe oamenii aceştia, pe Gafencu, peTrifan, pe Marian, pe ăştia toţi, Maxim, Pascu, şi ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi [canoniza – n.n.]. Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Contează maniera în care primeşti suferinţa. Pe toţi i-aş sfinţi, pentru că au fost sinceri şi pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toţi jertfeau. S-au dus cu toţii, pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toţi ca Pe nişte luptători, alături de marii voievozi ai ţării.

Viaţa părintelui ArseniePapacioc, Tesament, cuvinte de folos

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ