Despre paza minţii

0
204

parintele-cleopa-23“Fără atenţie şi fără paza minţii cu neputinţă este a ne mântui” (Filocalia, voi. 5, Sfântul Petru Damaschin, p. 67).

De mare nevoie este monahului şi credinciosului această lucrare a trezviei, fară de care este cu neputinţă să ne mântuim, deoarece vrăjmaşul nostru umblă ca un leu, răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Atunci, când vom auzi sau citi undeva, la Sfinţii Părinţi, şi vom găsi cuvântul trezvie sau trezvia atenţiei, ferirea minţii, liniştea inimii, paza minţii şi altele de acest fel, este bine să ştim că toate aceste numiri arată unul şi acelaşi lucru. Cum am zice, de exemplu, pâine, bucată de pâine, felie de pâine etc. (Sbornic, Sfântul Nichifor din singurătate, “Despre rugăciunea lui Iisus”, p. 459).

Sfântul Simeon Noul Teolog, printre multe alte învăţături despre trezvie, zice: “Să fiţi încredinţaţi că toată lucrarea din afară se socoteşte, înaintea lui Dumnezeu, precum frunzele pomului fară rod, iar sufletul care nu are paza minţii se osteneşte în zadar” (Ibidem, p. 457). “Trezvia minţii este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăveşte pe om de gânduri, de cuvinte şi de fapte rele” (Filocalia, vol. 4, Sfântul Isihie Sinaitul). După acelaşi Sfânt Părinte, “trezvia este calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 42).

Într-adevăr, cel ce iubeşte din inimă pe Dumnezeu, se sileşte, cu mare grijă, a-şi păzi mintea şi inima, după învăţătura Sfintei Scripturi care zice: Cei ce iubiţi pe Dumnezeu, urâţi cele rele (Psalm 96, 11). Cele rele, înaintea lui Dumnezeu, sunt toate gândurile rele, pătimaşe şi spurcate, precum şi toate poftele şi faptele rele care ne despart de dragostea lui Dumnezeu. Toate aceste răutăţi, începând de la minte prin învoirea minţii cu ele şi trecând prin imaginaţie, ajung la lucrarea păcatului cu fapta, dacă nu ne vom trezi la vreme şi nu vom chema numele Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos în ajutor.

Preabunul şi Preaînduratul nostru Dumnezeu, ştiind cât de uşor alunecăm cu mintea şi cu inima la păcat, ne-a învăţat astfel: Cu toată străjuirea, străjuieşte inima ta, că din ea ţâşneşte viaţa (Proverbe 4, 23). Ştiind că “trezvia este fixarea stăruitoare a gândului şi aşezarea lui în poarta inimii, ca să ‘ gândurile viclene care vin şi să asculte ce zic şi ce fac ucigaşii şi care il făurit şi înălţat de cei care încearcă să amăgească mintea prin Sfântul Isihie Sinaitul, op. cit., C. 6, p. 43), putem spune că trezvia minţii poate fi numită, pe bună dreptate, născătoare de lumină şi de foc, căci ea întrece nenumărate virtuţi trupeşti” (Ibidem, C. 69). ar lucra cineva orice faptă bună trupească, ca de pildă: post, prive-ostenie, metanie, culcare pe jos, înfrânare, osteneală trupească multă tă fapta bună, dar nu are această lucrare a trezviei, nimic nu-i va :i Dumnezeu mai întâi cere de la noi ca cele două părţi domnitoare ilui, adică mintea şi inima, să fie curate. Acestea de le vom avea r fi podoaba interioară a sufletului nostru, după cuvântul Sfintei Toată frumuseţea fiicei împăratului este înăuntru (Psalm 44, 15). aba şi roadă sufletelor noastre este lucrarea cea dinăuntru, care se )aza minţii şi a inimii, iar frunzele acestor roade sunt toate faptele şti din afară. Dumnezeiescul Părinte Filotei Sinaitul arată că trezvia ugăciunea lui Iisus curăţă conştiinţa de întunericul păcatelor, iar :urăţită fiind, izbucneşte, îndată ca o mare lumină” (Filotei Sinaitul, 12). Părinților şi fraţilor, cele ce urmează vom vedea că această lucrare a trezviei este de mai multe feluri, şi anume: Primul fel de trezvie este de a ne păzi cu mare grijă imaginaţia ); al doilea fel de trezvie este paza inimii şi rugăciunea cu gândul; al treilea fel de trezvie este a chema cu smerenie preasfântul nume al nostru Iisus Hristos în ajutor; al patrulea fel de trezvie este a avea neîncetat în suflet pomenirea morţii, a Judecăţii de apoi şi a muncilor veşnice ale iadului. Toate aceste lucrări de trezvie împiedică gândurile rele ca nişte portari, de a nu intra în sufletul nostru (Filocalia, voi. 4, pentru trezvie şi virtute, p. 45).

“Deoarece orice gând intră în inimă prin închipuirea unor lucruri sensibile, lumina fericită a Dumnezeirii va lumina mintea atunci când aceasta se va odihni de toate şi va părăsi orice formă ce vine din imaginaţie” (Filocalia, Sfântul Isihie, C. 87, p. 63). Este, deci, de mare folos paza imaginaţiei. Dar ce este nălucirea sau imaginaţia? La această întrebare ne răspunde dumnezeiescul Părinte Grigorie al Tesalonicului, care zice: “Imaginaţia sau nălucirea este organul dinăuntru al simţirii sufletului nostru. Această imaginaţie e mai subţire decât simţirea, dar mai groasă decât mintea şi pentru aceasta ea se numeşte hotar între minte şi simţire”. Aceasta se mai numeşte şi tablă a împăratului minţii, pe această scândură a împăratului minţii zugrăvindu-se închipuirile cele bune şi cele rele (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, cap. 9, p. 215, Mănăstirea Neamţ, 1826). Aceasta este ceara în care se întipăresc câte am văzut, câte am auzit, câte am mirosit, câte am gustat şi câte am apucat. De aceea şi Aristotel numeşte imaginaţia “simţire de obşte”, căci ea cuprinde toate nălucirile şi aşezările ce au intrat din afară, prin cele cinci simţuri ale noastre. O numeşte “simţire”, căci aceeaşi mişcare ce o face simţirea din afară a vreunui organ al simţurilor (al urechilor etc.) în suflet, o face şi nălucirea.

Ca dovadă în acest sens multe sunt exemplele pe care le aduc metafizicienii, doctorii, fizicienii şi pedagogii. Vom aduce unul spre adeverire. Cineva mănâncă o lămâie şi aproape de el stă cineva. Acestuia, văzându-l, i se pare că gustă şi el din lămâie, încât începe să saliveze. Dar aceasta o pătimeşte atât cel cel vede, cât şi cel ce nu-1 vede pe cel ce mănâncă, ci numai cu nălucirea sa şi-1 închipuie. Căci, închipuindu-şi pe cel ce mănâncă lămâie, i se pare că mănâncă şi el (Sfântul Nicodim Aghioritul, Op. cit., cap. 9, p. 198-201).
Acelaşi lucru îl arată în această privinţă şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar cu alte cuvinte, zicând: “Precum minţii celui, flămând i se năluceşte feluri de mâncăruri”, iubitorului de plăceri, forme de femei; iubitorului de slavă deşartă, cinstiri de la oameni; iubitorului de argint, câştiguri; celui ce ţine minte răul, răzbunare asupra celui ce 1-a supărat; pizmaşului, necazuri venite asupra celui pizmuit şi aşa mai departe în toate celelalte patimi, mintea tulburată de I patimi primeşte cugetări pătimaşe, fie că veghează trupul, fie că doarme” (Filocalia; voi. 2, Sfântul Maxim Mărturisitorul, c. 68, p. 69). “Precum trupul I are ca lume gândurile, tot astfel mintea are ca lume ideile. Precum trupul desfrânează cu trupul femeii, tot astfel mintea desfrânează cu ideea femeii prin chipul trupului propriu, căci vede în gând forma trupului propriu amestecată cu forma femeii. De asemenea, se răzbună în gând pe chipul celui ce l-a supărat, prin chipul trupului propriu. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte păcate. Cele făcute de trup cu fapta în lumea lucrurilor, acelea le face şi mintea în lumea gândurilor” (Ibidem, p. 87).

Până aici s-a văzut, pe scurt, ce este trezvia (paza minţii), de câte feluri este, apoi că primul fel de trezvie este paza imaginaţiei şi s-a arătat modul cum lucrează această închipuire la felurite păcate şi cât de cuprinsă este ea de cele rele. De aceea, dumnezeieştii Părinţi, pe bună dreptate, zic că mai multă sâr-guinţă ni se cuvine să arătăm la paza imaginaţiei decât la organele din afară ale simţurilor. Mare trezvie a minţii ne trebuie ca să supraveghem mişcările dinăuntru ale imaginaţiei şi să nu o lăsăm să se pună în legătură cu memoria, spre a-şi aduce aminte cu îndulcire de vederile urâte văzute cu ochii, de cuvintele necuvioase auzite de urechile noastre, de desfătarea mirosurilor celor ce le-am mirosit, de mâncărurile de dulce gustate, de cele pipăite şi, în sfârşit, de nălucirile oricărui păcat care a fost pus mai înainte în minte, sau care ne dă război. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Op. cit., cap. 9, p. 201). Dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul întăreşte cele de mai sus, zicând: “Mare lucru este a nu fi cineva cuprins de patimă faţă de lucruri; dar cu mult mai mare este să rămână fară patimă şi fară nălucirea lor. Căci războiul diavolilor împotriva noastră, prin gânduri, e mai cumplit decât războiul prin lucruri” (Filocalia, voi. 2,1-a sută, C.91,p. 52).

În cele ce urmează vom arăta care sunt armele duhovniceşti ale celui ce se osteneşte la trezvia minţii, spre a-şi păzi inima de năvălirile gândurilor pătimaşe şi necurate, care întunecă mintea şi spurcă inima prin intrarea năvalnică din afară sau cu ieşirea din inimă spre cele din afară. Iată ce zice despre aceste arme duhovniceşti Sfântul Isihie Sinaitul: “Cel ce se luptă înăuntru trebuie să aibă în aceeaşi clipă aceste patru: smerenie deplină, atenţie deplină, împotrivire şi rugăciune. Smerenie, fiindcă lupta este faţă de dracii cei mândri, potrivnici smereniei, şi pentru a avea ajutorul lui Hristos, Care urăşte pe cei mândri. Atenţie, pentru a-şi face inima totdeauna fară nici un gând, chiar bun de ar părea. împotrivire, pentru ca atunci când ar cunoaşte cu agerime pe cel viclean, îndată să i se opună cu mânie. Şi voi răspunde, zice, cuvânt celor ce mă ocărăsc (Psalm 118, 42). Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? (Psalm 61, 1). Rugăciune, ca îndată după împotrivire să strige către Hristos cu suspin şi atunci, cel ce se luptă, va vedea pe vrăjmaşi risipindu-se prin numele sfânt şi închinat al lui Iisus Hristos ca praful de vânt, sau ca fumul ce se mistuie împreună cu nălucirile lui” (Filocalia, voi. a, I-a sută, C. 20, p. 46).

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ