Despre nobleţea spirituală a femeii – Duminica a 3-a după Paşti (a Mironosiţelor)

0
92

Predică – BARTOLOMEU, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

A venit losif, cel din Arimateea, sfetnic cu bun chip, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu; şi, îndrăznind, a intrat la Filat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Filat s-a mirat că a şi murit; şi chemând sutaşul, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, i-a dăruit lui losif trupul mort. Şi Iosif cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfă­şurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă; şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui losif priveau unde L-au pus.

Şi de-ndată ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdale­na, Maria, mama lui lacob, şi Salomeea au cumpărat mires­me, ca să vină să-L ungă. Şi foarte de dimineaţă, în prima zi a săptămânii, au venit la mormânt în răsăritul soarelui şi-şi spuneau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Dar, ridicăndu-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată.

Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb; şi s-au înspăimântat. Dar el le-a zis: „Nu vă-nspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul îl căutaţi, pe Cel răstignit. A înviat! Nu este aici. Iată locul unde

L-au pus. Mergeţi însă şi spuneţi-le ucenicilor Săi şi lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo îl veţi vedea, aşa cum v-a spus”.

Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, că de tremur erau cuprinse şi de uimire; şi n-au spus nimănui nimic, fiindcă se temeau. (Mc 15, 43-47; 16,1-8)

Cu alte prilejuri, am afirmat că rumeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi au fost cei ce L-au văzut în­viat, în Duminica trecută am încercat să arăt de ce, potrivit unor rânduieli dumnezeieşti, Mântuitorul Hristos li S-a ară­tat apostolilor numai în al doilea rând, de ce primii chemaţi să vadă mormântul gol au fost doi dintre apostoli, Petru şi Ioan, şi de ce ultimul dintre ei, rânduit să-L vadă înviat, a fost Apostolul Toma.

De data aceasta voi încerca să vă tâlcuiesc de ce Dom­nul nu li s-a arătat mai întâi sfinţilor apostoli, ci sfintelor femei, şi de ce, dintre acestea, i S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena.

Iubiţii mei, ar trebui să urmărim doar ultima săptămâ­nă – sau, dacă vreţi – ultimele trei zile din viaţa pământească a Domnului Hristos. Îi poftise pe cei doisprezece ucenici ai Săi la Cina cea de Taină, le lăsase Trupul şi Sângele Său euharistie spre veşnică pomenire şi împărtăşire, unul din cei doisprezece îl trădase – ÎI ştim pe Iuda – şi deja, încă de atunci, în cercul perfect al rânduielii duhovniceşti, acela al celor doisprezece, s-a făcut o spărtură; iar spărtura I s-a datorat unui om, aşa cum întâia spărtură în istoria omenirii i s-a datorat tot unui om: lui Adam.

I-a luat pe cei doisprezece şi a mers cu ei, noaptea, în grădina Ghetsimani, ca să se roage împreună. Domnul S-a îndepărtat câţiva paşi, şi acolo, îngenunchind, I S-a rugat Părintelui Său ceresc. Întorcându-se, după o vreme, la iubiţii Săi ucenici, i-a găsit dormind. Dumnezeu şedea de veghe, în timp ce oamenii dormeau (aşa cum, pesemne, dormeau şi oamenii din Betleem atunci când Sfânta Fecioară Maria, fiind gata să-L nască pe dumnezeiescul ei Prunc, nu a găsit adăpost în nici o casă de om, şi a trebuit să nască în staulul animalelor). Acolo, în Ghetsimani, Domnul S-a dus să Se roa­ge a doua oară, şi a doua oară, după răstimp, i-a găsit pe uce­nici dormind. Şi a treia oară, tot dormind i-a găsit. Atunci i-a grăit lui Petru: „Aşa, un ceas n-aţi fost în stare să privegheaţi împreună cu Mine… De-acum dormiţi şi odihniţi-vă”.

Cu câteva ore înainte, Domnul le spusese ucenicilor Săi: „Iată, vine ceasul – şi a şi venit – ca voi să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur”. Dar Petru, cel mai impetuos dintre ucenicii Săi, i-a spus: Doam­ne, eu nu te voi lăsa singur: „Viaţa mi-o voi pune pentru Tine!…” Iar Domnul cu blândeţe, dar şi cu o imensă triste­ţe, i-a răspuns: „Îţi vei pune viaţa pentru Mine ?… Adevăr, adevăr îţi spun că nu va cânta cocoşul până ce tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine”. Acesta este prologul dramei lui Petru, care va fi reabilitat de abia după învierea Domnului.

După ce Domnul S-a rugat, a rămas tot acolo, în gră­dină, şi apoi a venit Iuda cu ostaşii, ca să-L aresteze. Pen­tru o clipă, ucenicii au crezut că pot rezista, şi însuşi Petru a scos sabia – adică exact ceea ce nu trebuia să facă. Dar, după ce au văzut că Domnul Se predă de bună voie şi-Şi întinde mâinile să fie legate, atunci pe toţi i-a cuprins frica şi au fugit; toţi, fără excepţie; ne-o spun chiar ei, evangheliştii, care au fost de faţă.

Ei, bărbaţii curajoşi, au fugit! Şi, din clipa aceasta, iubiţii mei, dacă mă gândesc la ceasurile care au urmat pentru Domnul Iisus, aş fi înclinat să cred că  chinul cel mai dureros nu i-au fost atât judecata nedreaptă, sau batjocura, sau scuipările, sau lovirile, sau biciuirea, sau cununa de spini, cât, mai ales, imensa Lui singurătate, în timp ce Dumnezeu niciodată nu i-a lăsat pe oameni singuri, oamenii Îl lăsau singur pe Dumnezeu! Nici la piciorul crucii nu I s-a aflat decât Sfânta Sa Maică, împreună cu cel mai tânăr şi mai iubit dintre ucenicii Săi, Apostolul Ioan. Încolo, nici unul din ceilalţi ucenici, nici unul din cei şaptezeci de apostoli!; toţi fugiseră, de frică!

Ei bine, singurele fiinţe care nu L-au lăsat pe Domnul singur au fost sfintele femei. Prin „sfintele femei” înţelegem mai întâi acel grup de femei credincioase care veniseră cu Domnul din Galileea, în număr de cinci sau şase sau – poate – chiar zece. Pe unele din acestea Domnul le vindecase de boli incurabile şi, în semn de recunoştinţă, I s-au alăturat, Lui şi ucenicilor Săi, slujindu-le, adică făcând toate mărun­tele treburi zilnice care priveau curăţenia, aprovizionarea, gătitul, masa şi spălatul vaselor, în aşa fel încât Domnul şi apostolii să-şi poată dedica timpul doar propovăduirii Evangheliei. Li s-au adăugat câteva din Iudeea – din Ierusa­lim. Dintre sfintele femei le cunoaştem pe Maria Magdalena, pe mama fiilor lui Zevedeu, pe Ioana, soţia unui oarecare Huza, demnitar la curtea regelui Irod; le mai cunoaştem pe Salomeea şi pe Maria, soţia lui Cleopa şi mama lui lacob şi a lui losif; aceasta, după tradiţie era vară primară cu Maica Domnului, iar fiul ei Iacob – care nu făcea parte din nobi i rul apostolilor – avea să fie primul episcop al Ierusalimului, fapt pentru care i se spunea „fratele Domnului” – fiind văr de al doilea cu Iisus. Mai ştim că cele mai multe din aceste femei erau de condiţie socială bună, de vreme ce le slujeau apostolilor „din avutul lor”?

Ei bine, toate aceste sfinte femei au stat aproape de Domnul – pe cât le permitea legea şi împrejurările – atât jos, în cetate, cât şi pe drumul Golgotei, când Dumnezeu Se încovoia sub povara propriei Sale cruci. Şi s-au găsit femeile din Ierusalim să-L plângă cu tânguire mare, ca pe un osân­dit pe nedrept, dar Domnul S-a oprit o clipă, Şi-a îndreptat spre ele ochii Săi blânzi şi le-a grăit: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plăngeţi-vă, şi pe copiii voştri”. Aceasta se întâmpla la scurtă vreme după ce Pilat îşi spălase mâinile, zicând: „Nevinovat sunt eu de sângele Dreptului Acestuia!” La care mulţimea imensă a Iudeilor a strigat: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!…” La acest blestem, pe care şi-l luaseră singuri asupră-le, s-a referit Mântuitorul adresându-Se femeilor care-L căinau. Dar cestălalte, sfintele femei, nu-L plângeau, ci sus­pinau cu o durere reţinută, pe care numai sfinţii şi sfintele ştiu s-o trăiască. Nu durerea crispată, disperată, cu izbucni­rile sălbatice ale bocitoarelor, ci o durere interiorizată, care se exprimă, cel mult, printr-un suspin şi printr-o lacrimă strivită-ntre pleoape.

Ele, sfintele femei, se aflau şi pe Golgota, când Dom­nul Se zvârcolea pe cruce.

Odată coborât de pe cruce, Domnul ar fi trebuit, după datină, să fie pregătit pentru îngropare cu un anumit ritu­al pe care, de obicei – atunci, ca şi acum – îl îndeplineau femeile. Dar n-a fost aşa; punerea în mormânt s-a făcut în foarte mare grabă, trupul fiind înfăşurat în giulgiuri de că­tre doi prieteni de taină ai Domnului, în timp ce femeile, strict supravegheate de ostaşi „priveau de departe”. Şi tot ele, după ce vineri seara cumpăraseră miruri şi cele de tre­buinţă, s-au dus Duminică dis-de-dimineaţă la mormântul condamnatului, să-L tămâieze şi să-L jelească după datină. Iată, deci, că Domnul nici mort nu era lăsat singur de că­tre sfintele femei, în timp ce ucenicii, bărbaţi în toată firea, şedeau închişi în casă de frica Iudeilor, ca nu cumva să se afle că simt în Ierusalim şi să fie, cumva, şi ei arestaţi… Ce a urmat, ştim: mormântul gol, prezenţa îngerului, vestirea învierii, bucuria…

Ei bine, iubiţii mei, acum e momentul să răspund, dacă mai e nevoie, la prima întrebare: Domnul li S-a arătat mai întâi femeilor în semn de răsplată pentru marele lor devota­ment şi pentru imensa lor iubire duhovnicească faţă de El, învăţătorul şi Dumnezeul lor, chiar şi atunci când El se afla în suferinţă şi când patimile Sale erau de natură să-i descu­rajeze şi să-i înspăimânte pe oameni. Dumnezeu îi răsplăteş­te fiecăruia după inima sa. Generoasă a fost inima sfintelor femei, generos a fost Dumnezeu cu ele. Sfintele femei au fost primii martori direcţi ai Domnului înviat din morţi.

Iubiţii mei, aţi băgat de seamă, desigur, că printre sfin­tele femei nu am amintit-o şi pe Maica Domnului. Şi, fără îndoială, v-aţi pus întrebarea: De ce în Sfintele Evanghelii nu ni se spune nicăieri că Domnul i s-ar fi arătat, după înviere, şi propriei Sale Maici. Ei, bine, răspunsul e simplu. Arătările de după înviere ale Domnului au avut un dublu scop: mai întâi, să le împărtăşească oamenilor bucuria de a-L vedea astfel; în al doilea rând (şi poate că acesta să fi fost chiar primul), ele aveau un scop demonstrativ: să-i convingă pe oameni că El, într-adevăr, înviase din morţi.

De ce, însă, nu şi pe Sfânta Fecioară? Mai întâi, ea nu se număra „printre cele ce-l slujeau”, ci era însăşi Maica Lui. În al doilea rând, calitatea de mamă îi conferea, prin Duhul Sfânt, capacitatea de a şti totul despre Fiul ei. Toţi ceilalţi – ucenicii şi sfintele femei – trebuiau convinşi, pentru că, toţi, se îndoiseră; Mai­ca Domnului a fost singura care nu s-a îndoit. Mai mult, pu­tem crede că, dacă învierea Domnului, ca fenomen petrecut în taina mormântului, nu a avut martori, ea a avut, totuşi, unul: pe Maica Domnului, al cărei duh rămăsese în comuni­une cu Fiul ei. Mintea care nu se îndoieşte nu are nevoie de probă. Oare nu ştim că Sfânta Fecioară avea darul şi meni­rea de a păstra toate tainele în propria sa inimă?

Şi acum, iubiţii mei, voi încerca să răspund la cea de a doua întrebare iniţială: De ce, dintre toate sfintele femei, Domnul i S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena?

Cine era această Maria Magdalena? O fostă mare păcătoasă; o desfrânată de notorietate, prinsă în flagrant delict de adulter şi adusă în faţa lui Iisus, Căruia i S-a cerut acordul ca ea, potrivit legii lui Moise, să fie scoasă afară din cetate şi ucisă cu pietre; dar Domnul, invocând prezumţia că nimeni dintre oameni – inclusiv acuzatorii – nu e lipsit de păcat, i-a dăruit iertarea, poruncindu-i ca, de acum înainte, să nu mai greşească. Această iertare – care nu însemna doar salvarea ei de la moartea fizică, ci şi mântuirea din perspectiva morţii veşnice – a produs în fiinţa femeii o transformare radicală: ea nu numai că nu a mai păcătuit, dar şi-a potrivit viaţa cu tot ceea ce putea să facă din ea o sfântă.

E prima mare măr­turie despre extraordinara capacitate a creştinismului de a-l transfigura, prin pocăinţă şi iertare, pe omul păcătos: harul lui Dumnezeu îl ridică din mocirlă şi-l sălăşluieşte în azur. Maria Magdalena li s-a alăturat sfintelor femei şi I-a slujit Domnului.

Vom reţine însă un amănunt: ea nu practicase prostituţia doar ca pe o meserie din care să trăiască, ci ca pe un viciu care-i stăpânea toate simţurile (aşa cum, peste secole, se va întâmpla cu o altă Marie, numită Egipteanca, devenită, şi ea, sfântă). Transfigurarea îi omorâse viciul şi-i înviase virtutea.

Iată însă că, mult mai târziu, o femeie păcătoasă apare lângă Domnul într-o scenă zguduitoare prin delicateţe, mă­reţie şi profunzime. Scena e istorisită de toţi cei patru evanghelişti. Lăsând controversele pe seama exegeţilor, faptele s-au petrecut aşa: Cu câteva zile înainte de patimile şi moar­tea Sa, Iisus, însoţit de ucenici, şedea la masă, ca invitat, în casa lui Simon Leprosul, un demnitar din orăşelul Betania. Atunci s-a apropiat de El o femeie care purta un alabastru cu mir de nard, adică cu untdelemn încropit cu mirodenii de mare preţ, un produs al meşterilor iscusiţi în artele cos­metice. Îngenunchiată alături, femeia a prins a plânge şi a-I uda picioarele cu lacrimi şi a I le şterge cu părul capului şi a I le unge cu mir, după care, ridicându-se, mirul rămas I l-a turnat pe plete, într-un ritual de întâmpinare cu care gazda nu-L onorase pe Iisus.

Gestul femeii a stârnit două reacţii cu motivaţie dife­rită. Una, a demnitarului: Dacă Iisus ar fi profet, gândea ol, ar şti că această femeie e păcătoasă şi nu i-ar fi permis o ase­menea ofrandă… Aşadar, dacă presupunem că femeia era o fostă păcătoasă notorie, dar care nu mai era, amfitrionul reţinea doar vechiul stigmat, aşa cum se întâmplă deseori între oameni – şi aşa cum se petrecea şi cu el: fusese cândva lepros, se vindecase, dar lumea îi spunea tot Simon Leprosul.­

Răspunsul Domnului nu se lasă aşteptat: Datornicul căruia  (editorul îi iartă mult, îl va iubi mai mult; aşa e şi cu această femeie: pentru că mult a iubit, mult i se iartă; iar cel căruia i se iartă mult, mult iubeşte …

Aici, dragii mei, aş vrea să mă opresc puţin – chiar foarte puţin. Avem două întrebări: Iubeşti mult fiindcă ţi s-a iertat mult, sau ţi se iartă mult fiindcă ai iubit mult? Ei bine, amândouă sunt adevărate. În primul caz, iniţiativa iertării îi aparţine lui Dumnezeu, iar iubirea e răspunsul omului; în cel de al doilea, iubirea e iniţiativa omului, iar iertarea e răspunsul lui Dumnezeu. Femeia păcătuise, Domnul o ier­tase, femeia I s-a alăturat prin iubire jertfelnică; acum, feme­ia îi aducea ofranda iubirii, iar Domnul îi confirmă iertarea. Vom vedea însă, de îndată, că gestul acestei fiinţe avea o semnificaţie mult mai adâncă.

A doua reacţie la gestul femeii a fost aceea a ucenici­lor, în frunte cu Iuda: – Ce risipă! Mirul acesta ar fi putut mai degrabă să fie vândut cu preţ mare, iar banii să fie daţi săracilor… Domnul a răspuns mai întâi printr-o transparentă aluzie la apropiata Sa moarte: „Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea”. Cu alte cuvinte, între fapta bună ca pomană şi fapta bună ca expresie concretă a iubirii faţă de aproapele (printre altele, plângerea şi îngropa­rea celor morţi), ultima îi este superioară celei dintâi.

Apoi se rosteşte marea revelaţie: – Această femeie, păstrând mirul şi turnându-l pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut-o. Acum, iubiţii mei, e momentul să înţelegem că femeia, prin nu ştiu ce intuiţie sau inspiraţie dumnezeiască, ştia că Dom­nul nu va avea parte de ritualul înmormântării (cunoaştem că punerea în mormânt sa făcut în mare grabă şi sub stricta supraveghere a autorităţilor); ca atare, ea, asumându-şi rolul de mironosiţă, a anticipat acest ritual prin gestul mirungerii; ea nu-şi mai plângea păcatele – care-i fuseseră deja iertate ci jelea un mort; ea nu-L mai ungea pe Iisus în semn de recunoştinţă, ci din iubire pentru Cel ce avea să fie îngropat ca un străin. Câtă măreţie şi câtă sfinţenie!

Dragii mei, nu ştim cu limpezime numele acestei fe­mei, nici în prima ipostază, când i s-au iertat păcatele, nici în cea de a doua, la ungerea din Betania. Dacă deci nu-l putem cunoaşte prin antecedente, îl putem descoperi prin conse­cinţe: ea nu putea fi decât Maria Magdalena, prima fiinţă omenească pe care Domnul a învrednicit-o să-I vadă trupul înviat.

Faptele s-au petrecut aşa: Maria Magdalena a ajuns la mormânt înaintea celorlalte femei, l-a văzut gol şi a crezut că cineva strămutase mortul în altă parte. În geana dimine­ţii, când lumina era încă nedesluşită, ea a dat cu ochii de un „Ins” pe care l-a crezut a fi grădinarul – adică paznicul gră­dinii – şi l-a întrebat dacă ştie ceva despre locul unde fusese strămutat Domnul ei.

În clipa următoare „Insul” a chemat-o pe nume „Maria”, iar ea L-a recunoscut: „învăţătorule!”. Aşadar, cum nimic din viaţa Mântuitorului nu e lipsit de semnificaţie, avem motive să credem că această primă ară­tare de după înviere a Domnului nu a fost altceva decât un semn de răsplătire a Mironosiţei din Betania: gestului uman îi răspunde, cu aceeaşi măsură, gestul divin. În Galileea, Maria Magdalena experimentase şi moartea, şi învierea: murise prin păcat, înviase prin iertare; în Betania plânsese un mort, pentru ca acum, în Ierusalim, să-L vadă înviat.

Iubiţi credincioşi, Domnul Iisus şi sfinţii apostoli al­cătuiau laolaltă o obşte. După ce, în Galileea, li s-au alăturat Maica Domnului şi sfintele femei, obştea a devenit o familie: o familie duhovnicească, din care nu lipseau îndeletnicirile gospodăreşti. Ei bine, printre îndeletnicirile gospodăreşti se număra şi cultul morţilor, care însă avea şi o dimensiune spirituală, aşa cum se petrece şi în familia obişnuită. Nu e nevoie să vă vorbesc eu acum despre importanţa familiei în viaţa fiecărui om şi a societăţii. E de-ajuns să vă amin­tesc că, din cele şapte Taine ale Bisericii noastre, şase au fost instituite de Domnul Hristos, iar una, aceea a căsătoriei, a fost instituită de însuşi Dumnezeu-Tatăl, atunci când i-a bi­necuvântat pe primii doi oameni spunându-le: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l” . La nun­ta din Cana Galileii, Mântuitorul n-a făcut altceva decât să ateste această Taină şi, la rândul Său, să o binecuvânteze.

Dar, pentru că suntem astăzi în Duminica Mironosi­ţelor, eu aş mai spune ceva. „Mironosiţă” înseamnă „pur­tătoare de miruri”, iar sfintele femei au fost numite astfel pentru faptul că în acea Duminică, dis-de-dimineaţă, s-au dus de la mormântul lui Iisus să aprindă mirodenii şi să tămâieze mortul. Ele făceau asta din datorie şi iubire fată de Capul familiei lor duhovniceşti.

Dar nu tot aşa se întâmplă şi în zilele noastre? O fa­milie îi cuprinde nu numai pe cei vii, ci pe cei vii laolaltă cu cei morţi – aşa cum Biserica luptătoare (cea de pe pământ) şi Biserica triumfătoare (cea din ceruri) alcătuiesc o singură Biserică. Moartea îi desparte pe membrii unei familii, dar credinţa şi obârşia comună îi uneşte. În Vechiul Testament există o expresie foarte frumoasă, care e folosită de foarte multe ori în legătură cu moartea unui cap de familie: „Şi Iacob si-a dat suflarea cea din urmă şi s-a adăugat la popo­rul său”. Sau, în variantă: „Şi a adormit David laolaltă cu părinţii săi şi a fost îngropat”. La slujbele noastre, când preotul pomeneşte numele unui mort, îndată adaugă: „… Împreună cu tot neamul lui cel adormit”; aceasta înseamnă, de fapt, solidaritatea dintre generaţii, legătura celor vii cu pro­pria lor istorie şi inserţia istoriei în eternitate.

Ei bine, femeile sunt cele care-şi asumă acest rol şi această responsabilitate în familia creştină. Sfintele femei mironosiţe sunt premergătoarele celor ce, de-a lungul vea­curilor, merg cu regularitate în cimitir, plivesc mormântul, împrospătează florile, îndreaptă crucea, aprind lumânări şi tămâie, împart pomană, şoptesc o rugăciune şi varsă o lacri­mă pe amintirea celor de dincolo. Ele sunt acelea care ne în­treţin legătura cu morţii noştri. Lăsaţi mormintele pe seama bărbatului, lăsaţi-le pe seama fundaţiilor culturale, şi le veţi găsi năpădite de buruieni şi pustiu! Alungaţi femeile din cimitire şi vor pieri potecile dintre cele două lumi! Un cimi­tir e mai mult decât o grădină a mormintelor frumoase; el e vatra pururea fierbinte prin lacrimile femeilor care plâng la căpătâiul morţilor şi care îi păstrează vii în amintirea noas­tră, dar şi în aceea a lui Dumnezeu. De aceea, le aduc astăzi un omagiu, de aici, de pe acest amvon, lor, mamelor, surori­lor şi fiicelor noastre, tuturor celor care ţin şi întreţin trează flacăra sentimentului de familie universală.

Aş încheia printr-o amintire personală. Cu ani în urmă, ca pensionar, mă retrăsesem la Văratec, marea mănăstire de călugăriţe din Moldova, unde l-am cunoscut pe părintele Vartolomeu Dolhan, unul din cei trei duhovnici ai locului, om greu încercat prin temniţele comuniste, venerabil bătrân cu chip frumos, încuviinţat, cu o barbă albă, mătăsoasă, luminată de un surâs paradisiac. La o vreme, s-a îmbolnăvit fi s-a adăugat la obştea duhovnicilor adormiţi. În cea de a treia zi de C răciun, după slujbă, m-am îndreptat spre cimitirul mănăstirii, ca să stau de vorbă cu câţiva prieteni, tăcuţi sub zăpadă. Apropiindu-mă de poartă, am auzit o cântare de voci feminine, lină, luminoasă şi caldă, dar a cărei melodie nu avea nimic din unduirile unei jelanii. Atunci m-am apro­piat mai mult, cu fereală, ca să nu tulbur nimic din ceea ce părea foarte intim, şi am văzut ceva care m-a înduioşat până la lacrimi: o ceată de surori veniseră la părintele Dolhan, duhovnicul lor, şi-i cântau colinde; îi cântau ca şi cum ar fi fost viu: „O, ce veste minunată…”. Şi mi-am zis: Atunci, lângă Ierusalim, femeile mironosiţe îşi tânguiau mortul; cele de acum, la Văratec, îi cântă colinde. Binecuvântat fie astfel sufletul femeii, cel ce poartă într-însul minunea lacrimei care devine lumină!

“Cuvinte de învăţătură – predici”, Bartolomeu Anania. Editura Renaşterea – Cluj Napoca, 2009