Despre credinţa necondiţionată – Duminica a 2-a după Paşti (a Sfântului Apostol Toma)

0
69

Predică – BARTOLOMEU, mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

Deci fiind seară în acea zi de-ntâi a săptămânii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica Iude­ilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa.

Deci, s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul Atunci Iisus le-a zis iarăşi: „Pace vouă! Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe voi”. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”.

Dar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamă­nul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci, i-au zis ceilalţi uce­nici: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Şi, după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înlăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a ve­nit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” Răspunzând Toma, I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Iisus i-a zis: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi cei ce au crezul fără să fi văzut!”

Şi încă multe alte minuni a făcut Iisus în faţa ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumne­zeu; şi, crezând, viaţă să aveţi întru numele Lui.
(In 20,19-31)

Într-o zicere populară, Sfântului Apostol Toma i s-a făcut un renume pe care, după părerea mea, nu-l merită. I se spune cuiva: – Nu fi Toma necredinciosul! Sau: Eşti Toma necredinciosul! Aşa este mustrat un om care refuză să admită evidenţa.

Numai că Toma nu refuzase evidenţa, ci, dimpotrivă, o pretindea. El nu tăgăduise faptul în sine al învierii Domnului, ci se îndoia că ceea ce-i spuneau fârtaţii săi ar fi fost adevărat.
Să admitem însă că Toma n-ar fi crezut că Iisus înviase din morţi. Nu ar fi fost primul. În pofida faptului că Domnul le spusese ucenicilor Săi, în repetate rânduri, că va pătimi şi va muri, dar că a treia zi va învia, nimeni nu-i dăduse crezare.

Dacă i-ar fi dat, atunci această a treia zi ar fi fost aşteptată cu emoţie şi înfrigurare, toţi ar fi numărat ceasurile şi clipele până ce vestea va fi izbucnit de năprasnă. Nu s-a întâmplat aşa. Dimpotrivă, toţi cei unsprezece, încă tremurând de frica Iudeilor, şedeau încuiaţi într-o casă, cu sentimentul că fuse­seră trădaţi şi părăsiţi. În dimineaţa aceleiaşi zile, mironosi­ţele au mers la mormânt ca la un mort.

Maria Magdalena, după ce a văzut că mormântul era gol, a crezut că mortul fusese strămutat. Când ele le-au spus ucenicilor ce aflaseră de la înger şi că ele însele Îl văzuseră pe Domnul, aceştia le-au spus că sunt scrântite la cap. După ce Petru însuşi alergase la mormânt şi-l văzuse gol, n-a făcut altceva decât să se mire. Oamenii nu credeau, pentru că faptul în sine al învierii părea incredibil. De trei ori îl văzuseră strigând oameni din moarte şi înviindu-i (vă amintiţi, desigur, de fiica lui Iair, de fiul văduvei din Nain şi de prietenul Lazăr), dar, după toate probabilităţile, oridecâteori Domnul vorbise despre propria Sa înviere (precedată de patimi şi de moarte), ei o luaseră drept o metaforă pentru nu se ştie ce lupte şi triumf. Aşadar, de ce doar lui Toma i se atribuie păcatul necredinţei?

Din pericopa evanghelică pe care aţi auzit-o astăzi, aţi reţinut, desigur, că primul episod s-a petrecut aşa: Toma a fost absent la prima întâlnire a lui Iisus, de după Înviere, cu ucenicii Săi. După câteva zile, el se află împreună cu ei, iar aceştia îi spun că L-au văzut pe Domnul. Dar faptul că Iisus li se arătase nu era un argument că El, neapărat, şi înviase. Ca oricare altul, Toma ştia că există iluzii optice şi auditive (este cea ce va spune şi Eminescu al nostru într-o poezie: „Urechea te minte şi ochiul te-nşală”).

Când, cu o vreme în urmă, în timp ce ucenicii navigau, noaptea, pe mare, Dom­nul le apăruse mergând cu picioarele pe valuri, ei au strigat de spaimă, crezând că văd o nălucă. Chiar şi după înviere, la lumina zilei, când Domnul li S-a arătat prin surprindere, ei, tot cuprinşi de spaimă, „credeau că văd duh”. Iată de ce Toma, nevrând să fie prada unei înşelări a ochiului, cere proba tactilă; aceasta, pentru că, dintre cele cinci simţuri, acela al pipăitului pare cel mai concret şi, deci, cel mai credibil. Prin acesta el căuta să se convingă de un fapt esenţial: că acest Iisus, ale cărui răni puteau fi nu doar văzute, ci şi pipăite, este una şi aceeaşi persoană cu Cel răstignit, mort şi îngropat.

A fost oare Toma, într-adevăr un necredincios? Nu, iubiţii mei, ci mai degrabă un sceptic. El face parte din categoria acelor oameni care nu primesc un adevăr pe de-a gata, numai pentru aceea că l-au citit sau auzit. Să ştiţi de la mine că, în domeniul cunoaşterii, îndoiala e un fapt pozitiv şi constituie o metodă de lucru. Am să vă dau, pentru înce­put un exemplu absolut elementar, la îndemâna oricui: Ai de făcut adunarea mai multor numere, pe o coloană; aduni de jos în sus, tragi linie şi scrii rezultatul; dar mai aduni o dată, de sus în jos, ca să verifici; aceasta înseamnă că, con­ştient sau nu, te-ai îndoit de capacitatea ta de a nu greşi.

Chiar şi când lucrezi pe calculator, mai faci cel puţin o probă sau două, căci această maşină perfectă e operată tot de un om, care poate greşi intrările sau comenzile. Orice pas în progresul ştiinţific sau în atitudinea comportamentală este precedat de îndoială. Un fizician din vechime a enunţat că două linii paralele nu se întâlnesc niciodată; peste secole, a venit un altul care a pus la îndoială prima aserţiune şi a descoperit că două linii paralele se pot întâlni la infinit. Ştiţi care e minunea?: amândouă sunt – sau pot fi – adevărate.

Eu m-am dus de curând la un doctor, profesor universitar, mare specialist în domeniul său. După ce m-a examinat cu de-amănuntul, mi-a prescris nişte medicamente pe o reţetă, dar mi-a spus: Peste zece zile mai treceţi pe la mine, ca să văd dac-am nimerit-o!… Am trecut, o nimerise!… Cu toată nota ei de umor, împrejurarea demonstrează probitatea şti­inţifică şi responsabilitatea morală a unui savant.

Bine-bine, veţi zice, dacă îndoiala poate fi un factor pozitiv în cercetare, poate fi tot astfel şi în religie?

Da şi nu. Da, pentru că şi în materie de credinţă există cercetare. Se vântură prin lume un fel de slogan care vrea să discrediteze actul credinţei, ca fiind neştiinţific: „Crede şi
nu cerceta”. Nimic mai fals! Tocmai dimpotrivă: „Rătăciţi neştiind Scripturile”, i-a dojenit Domnul pe saduchei.

Aşa­dar, ignoranţa duce la rătăcire. Dar, pentru a şti Scripturile, e necesar ca mai întâi să le cercetezi. Cercetarea însă presupu­nă o metodă de lucru: lectura repetată a unui text şi interpre­tarea care duce la adevăr, iar aceasta, de cele mai multe ori, nu se poate face de unul singur. Amintiţi-vă de demnitarul etiopian care, mergând în caretă, citea cu glas tare un text din profetul Isaia. Văzându-l, diaconul Filip îl întreabă: „înţelegi tu oare ce citeşti?” La care i se răspunde: „Cum aş putea-o dacă nu mă va călăuzi cineva?”.

Iar Filip s-a urcat în caretă şi i-a tâlcuit textul (un text într-adevăr, foarte dificil, o pro­feţie despre venirea lui Mesia). Este ceea ce se petrece şi cu noi, astăzi, aici. Frăţiile voastre nu aţi citit textul evanghelic, dar l-aţi auzit şi apoi m-aţi aşteptat pe mine să vi-l tâlcuiesc.

Aceasta înseamnă cercetare, pentru ca prin ea să ajungeţi la credinţă sau să vă întăriţi. Or, această cercetare presupune şi un dubiu: vă îndoiţi că puteţi pricepe singuri un anume adevăr de credinţă, şi aţi apelat la ajutorul meu, aşa cum şi eu, la rându-mi, îndoindu-mă că ştiu tot, am apelat la Sfinţii Părinţi şi la cei mai destoinici decât mine.

Nu, pentru că, în materie de credinţă, e bine să nu te îndoieşti. Totuşi mă-ntorc şi zic: E bine să nu te îndoieşti, dar, omeneşte, te poţi îndoi. Şi, cum toţi suntem oameni, toţi ne putem îndoi. V-o spune un om bătrân, călugăr, preot şi ar­hiereu, care nu o dată în viaţa lui s-a îndoit, atât în tinereţe, cat şi mai târziu. îndoiala nu e necredinţă, ci cumpăna dintre credinţă şi necredinţă; de fapt, ea e credinţă, dar e puţină.

Acum e momentul să vă spun că ea, credinţa, nu e o însuşire oarecare, nu e un sentiment sau o simplă virtute morală, ci e putere, e dinamică spirituală care se manifestă cantitativ.

Credinţa poate fi, totodată, multă, puţină sau puţintică, iar efectele ei sunt pe măsura acestor cantităţi. Dacă e loială, poate muta munţii din loc. Dacă e puţină, şi rezulta­tul lucrării ei va fi modest. Pentru ca ea să producă un anu­mit efect e necesar ca ea să aibă o putere corespunzătoare. Am să vă dau un exemplu. După cum se ştie, metalele au grade de topire specifice. Să zicem că un metal se topeşte la o temperatură de 1250 de grade. Furnalul dezvoltă o căldu­ră din ce în ce mai ridicată, care ajunge la 1000,1100,1200 de grade – sau chiar ceva mai mult -, dar, dintr-un motiv oare­care (combustibilul nu e de cea mai bună calitate) se opreşte aici. Temperatura e foarte mare, dar nu destul de mare; deci, puţină: dacă nu atinge 1250 de grade, metalul nu se topeşte; şi, dacă nu se topeşte, căldura e inutilă, fiindcă nu şi-a atins scopul; de fapt, e ca şi cum n-ar fi.

Iar acum, două exemple din Noul Testament. V-am amintit de Iisus umblând pe valuri. La un moment dat, Pe­tru îi spune: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte şi vin la Tine pe apă”. Acest „dacă” e deja un semn de îndoială. Domnul îl cheamă, Petru merge pe apă, dar, uitându-se împrejur, în­cepe să se scufunde; cere ajutor, Domnul i-l dă şi-l dojeneşte blând: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”.

Într-o altă împrejurare, ucenicii L-au întrebat pe Domnul de ce ei nu fuseseră în stare să scoată demonul dintr-un copil lunatic. Răspunsul: „Din pricina puţinei voastre credinţe”. E sigur că apostolii, încercând să scoată demonul, nu au crezut total, fără nici o rezervă, că o pot face; s-au îndoit şi s-au dat bătuţi. Aşadar, inerentă firii omeneşti, îndoiala nu e de dorit, dar există. Important este ca ea să nu te ducă la necredinţă, ci dimpotrivă. Pentru aceasta e de trebuinţă şi rugăciunea, căci credinţa e o virtute teologică şi, prin urmare, poate fi dobândită ca un dar al lui Dumnezeu: „Cred, Doamne, ajută necre­dinţei mele!” a exclamat către Iisus tatăl copilului lunatic.

Şi acum, să ne întoarcem la Toma. După câteva zile, el se afla împreună cu cei zece într-o încăpere cu uşile încuiate, când Domnul Iisus le-a apărut în mijloc, binecuvântându-i. Adresându-i-se, Domnul i-a oferit rănile din mâini, din pi­cioare şi din coastă, îndrumându-l să le pipăie şi să creadă. Iubiţii mei, de abia acum îi putem spune Apostolului „Toma necredinciosul”.

Dacă până în acest moment era doar un sceptic, acum şi aici devine, pentru câteva minute, necre­dincios. De ce? Pentru că, acum şi aici, el constatase un fapt uluitor: Domnul apăruse în mijlocul lor, aşa, dintr-o dată, salutându-i. Dar aceasta se petrecea într-o încăpere care, chiar şi la ora aceea, avea uşile încuiate. V-am spus că apostolii erau încă stăpâniţi de frică. (Aici aş face o paranteză: nici cei zece apostoli, care-l văzuseră pe Iisus înviat, nu aveau o credinţă totală, necondiţionată; credinţa totală presupune şi prezenţa curajului: un Iisus înviat era nu numai un biruitor al propriei Sale morţi, dar şi garanţia puterii absolute asu­pra duşmanilor, garanţia că El îşi apără ucenicii de răutatea acestora, ceea ce i-ar fi îndreptăţit să iasă la lumină. Dar n-au făcut aşa: curajul îl vor dobândi de abia în ziua pogorârii Duhului Sfânt, când ei înşişi vor deschide uşile încuiate şi vor apărea, plini de înţelepciune şi îndrăzneală, în faţa mul­ţimilor. Am închis paranteza.)

Dar, înainte de a merge mai departe, vreau să vă mai spun ceva. Episodul lui Toma se află istorisit numai in Evanghelia a patra, cea după Sfântul Ioan. Se ştie că Sfântul Ioan Evanghelistul a trăit mult şi că, spre sfârşitul vieţii sale, a apărut erezia şi secta dochetiştilor, care pretindeau că Iisus Hristos nu a avut trup real, ci unul aparent şi că, în consecinţă, nici suferinţa Sa de pe cruce nu a fost reală, ci aparentă. Sfântul Ioan i-a combătut pe dochetişti în două din epistolele sale, denunţându-i ca amăgitori şi antihrişti.

Iată, deci, şi raţiunea practică, misionară, pentru care el a introdus în Evanghelia sa drama de conştiinţă a lui Toma.

De ce tocmai acum şi aici devine Toma cu adevărat necredincios?: Pentru că, acum şi aici, se izbeşte de marea dilemă: Dacă Domnul are trup real, cum de a pătruns prin pereţi? iar dacă are trup aparent, cum de Se lasă pipăit? Din această dilemă nu se poate ieşi, căci la capătul fiecărei încer­cări stă imposibilul. Toma ceruse proba tactilă, iar Domnul i-o oferă acum cu o siguranţă vecină cu porunca. Apostolul îşi dă seama că chiar dacă L-ar asculta pe Domnul şi i-ar pipăi rănile, dilema lui rămâne întreagă. El nu are decât să-i cadă în genunchi şi să exclame: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”; ceea ce înseamnă că Domnul nu e altcineva decât învăţătorul, iar învăţătorul nu e altcineva decât Dumnezeu.

În final, Iisus îi spune lui Toma: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut”. Vă rog, fraţilor, să reţineţi: Nu spune: Pentru că M-ai pipăit, ci „pen­tru că M-ai văzut”. Aşadar, simţul văzului, pe care se rezemase îndoiala, devine acum certitudine, dar nu ca rezultat al probei solicitate, ci pur şi simplu, ca act de credinţă.

Trebuie să admitem, iubiţii mei, că chiar şi acum, după toate cele petrecute, dilema lui Toma rămâne întrea­gă. De ce? Pentru că Toma nu ştie un lucru pe care-l va afla mai târziu, mai ales prin Apostolul Pavel: natura trupului lui Iisus de după înviere, trupul material de carne şi oase, pe care Domnul îl avea de la Fecioara Maria, devenise, prin înviere, trup îndumnezeit, duhovnicesc. El trecuse dintr-o stare de existenţă în altă stare de existenţă, dar rămânând acelaşi. Pentru o mai bună înţelegere, v-aş da un exemplu pământesc, la îndemâna oricui: Se ştie că apa se prezintă sub trei stări: lichidă, care e cea obişnuită, solidă, sub for­mă de gheaţă sau zăpadă, şi gazoasă, sub formă de abur; ea însă, indiferent de starea în care se află, rămâne aceeaşi, cu aceeaşi compoziţie chimică, adică două molecule de hidro­gen şi una de oxigen.

Ca să devină gazoasă, gheaţa trebuie să treacă mai întâi prin starea lichidă. Există însă în natură şi aşa-zisele substanţe volatile, cum e camforul, care din starea solidă trece direct în cea gazoasă. Exemplele acestea pot să pară cam grosolane în raport cu ceea ce vreau să vă spun, dar doresc din toată inima ca frăţiile voastre să aveţi o cale de acces către acest uimitor fenomen al transfigurării mate­riei.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât mai toţi suntem direct interesaţi: la învierea cea deobşte, de la sfârşitul veacurilor, trupul fiecăruia din noi, realcătuit din moarte şi realăturat sufletului, va avea aceeaşi natură ca trupul înviat al Dom­nului Hristos. Pendulând între cele două extreme, Sfântul Pavel ne lămureşte asupra trupului omenesc: „Se seamă­nă întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbi­ciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc”.

Or, prefigurarea şi garanţia acestui trup du­hovnicesc al omului este însuşi trupul cel înviat al lui Iisus: un trup care pătrunde prin materie, care poate să mănânce şi să bea fără să aibă nevoie de hrană, care poate fi recunos­cut sau nerecunoscut, care poate să apară sau să dispară, care are aceeaşi identitate cu persoana care îl poartă şi care este tot atât de real pe cât pare de ireal. Prin urmare, necunoscând, atunci, acest adevăr, Toma va continua să rămână nedumerit până în clipa în care-l va afla. Acesta este motivul pentru care Domnul, oferindu-i rănile cu îndemnul de a I le pipăi, adaugă „şi nu fi necredincios, ci credincioşi”.

Acum e momentul să vă aduc aminte de părerea mea că Toma nu-şi merită numele de „necredinciosul”. Cu toate acestea, e clar că Domnul îl numeşte astfel. Şi pe bună dreptate. Vă vorbeam despre temperatura din furnal care, dacă nu atinge gradul specific de topire a metalului, acesta nu se topeşte; prin aceasta, ea este ca şi cum n-ar fi.

Umblând pe mare, Petru nu a avut în el atâta credinţă cât să-l ţină deasupra. în faţa copilului demonizat, apostolii – toţi la un loc – nu au avut cantitatea de credinţă necesară să alunge demonul. în cazul lui Toma – pe care l-am numit „Scepticul” -, credinţa lui nu era nici măcar atâta cât să-i topească îndoiala, aşa­dar, ea era aşa ca şi cum n-ar fi fost. În acest sens îl numeş­te Domnul, pe bună dreptate, „necredincios”. Dar după ce Toma Îi cade în genunchi şi-L recunoaşte, mărturisindu-L, ca pe Domnul şi Dumnezeul său, Iisus conchide: „fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut”.

Iubiţii mei, dacă toate cuvintele Domnului s-au adre­sat lui Toma, aceste ultime cuvinte ni se adresează nouă, celor de acum şi din toate timpurile. De ce ni se făgăduieşte fericirea?: Pentru că noi credem şi-L mărturisim pe Hristos Cel înviat fără să-L fi văzut aievea, cu ochii trupului, aseme­nea lui Toma, şi fără să pretindem probe materiale. De ce nu pretindem probe? Pentru că noi ştim că o realitate de natură spirituală nu se cere dovedită cu experienţa de natură ma­terială (în afară, bineînţeles, de marii sfinţi ai rugăciunii şi contemplaţiei, care şi-au înduhovnicit simţurile).

Nu exis­tă o întrebare mai neghioabă decât aceea a ateului care-ţi apune: – Ce, l-ai văzut tu pe Dumnezeu, ca să-mi spui că există?… (Veţi fi aflat că într-o biserică din Torino, în Italia, se află o relicvă mult controversată, anume giulgiul în care a fost înfăşurat trupul lui Iisus înainte de a fi fost aşezat în mormânt. De câteva ori, Papa a aprobat ca această relicvă să fie pusă la îndemâna unor oameni de ştiinţă, spre a-l examina cu toate mijloacele fizico-chimice moderne. Unii spun una, alţii, alta.

Dar pentru mine, cel credincios, nu aceasta este important; eu cred în moartea şi învierea lui Iisus, indi­ferent dacă giulgiul din Torino este autentic sau nu. Aceasta este credinţa pură, fără argumente ştiinţifice, pe care Dom­nul i-a cerut-o lui Toma).

Or, ce este credinţa?: Ne-o spune Sfântul Pavel: „Cre­dinţa e fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute”. Să cercetăm această frază în ordine inversă. Eu nu L-am văzut pe Dumnezeu, dar credinţa mea e o dovadă – mai întâi pentru mine – că El există, ca şi lumea spirituală pe care a creat-o; prin credinţă, această lume, deşi spirituală, devine palpabilă, o realitate mai puternică chiar decât aceea care-mi stă, nemijlocit, sub simţuri. Este ceva asemănător cu o altă afirmaţie a Mântuitorului, privitoare la puterea ru­găciunii: „Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea”. Aceasta înseamnă că noi, prin credinţă, dobândim ceva din însuşirea Creatorului, în sensul că ceea ce pentru noi e virtual, pentru El este real: o făgăduinţă a lui Dumnezeu devine realitate în chiar clipa când El a rostit-o; ne-a spus tot marele Pavel: [Dumnezeu] „pe cele ce nu sunt le cheamă ca şi cum ar fi”.

Credinţa, însă, este şi „fiinţarea celor nădăjduiţi”. Or, ce se întâmplă acum? V-am explicat mai sus de ce Toma scepticul a devenit Toma necredinciosul: pentru că el, atunci, nu ştia nimic despre natura duhovnicească, îndumnezeită, a trupului lui Iisus Cel înviat. Noi, însă, cei de acum, ştim; şi v-am spus că o ştim tot de la Pavel. Dar, în timp ce credinţa noastră în natura trupului înviat al lui Hristos este ancorată în trecut – şi se referă numai la El -, credinţa în natura tru­purilor se proiectează în viitor şi se referă la propriile noas­tre trupuri care vor învia la sfârşitul veacurilor, odată cu cea de a doua venire a Domnului, când va începe viaţa viitoa­re.

„Fiinţarea celor nădăjduite” înseamnă o speranţă care, prin credinţă, devine realitate. Cum, adică, devine realitate? Obiectul speranţei se află întotdeauna în viitor, la capătul unui dor. Zice un ostaş de pe front: – Sper ca Dumnezeu să-mi ajute să ajung întreg şi sănătos acasă, la ai mei. Spe­ranţa e o dorinţă, dar nu o certitudine.

Ei bine, prin credinţă, ea devine certitudine: ceea ce încă nu s-a petrecut e ca şi cum s-ar fi petrecut; cu această credinţă, ostaşul se luptă vitejeşte, trece nevătămat prin toate primejdiile şi se întoarce întreg şi sănătos acasă. Credinţa i-a „fiinţat” obiectul nădejdii; cu fiece pas înainte, el şi-a scurtat drumul către ai săi în aşa măsură încât capătul drumului se află cu el, în raniţă.

Aşa e, dragii mei, şi cu noi. Noi spunem în Simbolul Credinţei: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Ei bine, dacă acestei aşteptări îi adăugăm credinţa pură, necondiţionată, totală, atunci cele două fenomene vi­itoare devin, pentru cel ce le aşteaptă, două realităţi atât de sigure ca şi cum ele ar exista chiar în clipa de faţă.

Numai aşa putem înţelege răspunsul pe care Domnul Iisus l-a dat celor ce-L întrebaseră când va veni împărăţia lui Dumnezeu: „Iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Aşadar, nu sunt două împărăţii ale lui Dum­nezeu, ci una singură, dar ea li se oferă oamenilor în două modalităţi: omului obişnuit, care doar o aşteaptă, ea e la ca­pătul speranţei; celui îmbunătăţit, care şi-o însumează prin credinţă, ea este o realitate imediată, în primul caz, împără­ţia este cea care-l poartă pe om în drum spre ea; în al doilea, omul este cel care o poartă spre propria ei finalitate.

Vedeţi acum, iubiţii mei, cât de minunată este credinţa voastră, a celor ce credeţi fără să fi văzut? Măcar că nu L-aţi văzut pe Hristos în trupul Său cel înviat, măcar că încă n-aţi văzut viitoarea natură a trupurilor voastre înviate, prin cre­dinţă aţi devenit contemporani şi cu începutul, şi cu sfârşi­tul împărăţiei lui Dumnezeu. Vă îndoiţi cumva de fericirea voastră? Domnul v-a făgăduit-o, iar El, vă rog să mă credeţi, se ţine de cuvânt.

“Cuvinte de învăţătură – predici”, Bartolomeu Anania. Editura Renaşterea – Cluj Napoca, 2009