„De ce n-ai iubit?”

0
91

Parintele-Arsenie-Papacioc_21 -Părinte, cu ce cuget să ducem o viaţă creştină în aceste vremuri grele?

-A fost întrebat lisus Hristos: „Ce este adevărul?” Mântuitorul a spus: „Eu sunt Viaţa. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaştere. Dacă nu-i viată, nu e vieţuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aureola Sa [în icoane – n.n.]. Cât am fost închis la Aiud, 14 ani nu ne-am văzut unii cu alţii, ne ţineau izolaţi. Mare dar este să îl vezi pe celălalt. Sfântul Macarie cel Mare a văzut o căpăţână de mort în pădure şi l-a întrebat: „Ce ai fost?” Şi i-a răspuns: „Popă idolesc am fost.” „Voi unde sunteţi?” „în iad”, zice. „Şi aveţi vreo uşurare?” „Avem, când te rogi tu pentru Egipt.” E vorba de Macarie Egipteanul. „Şi ce uşurare aveţi?” „Ne vedem feţele unul altuia.” Şi eu am simţit lucrul acesta când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă, ne dădeau nişte ochelari de tablă, pe deasupra cu sticlă, ca să pară normal.

Mie, la un moment dat, mi-au dat ochelarii şi lipsea tabla aia. Dar nu am spus, că dacă spuneam, mă omora pe loc. Am tăcut, dar, ducându-mă el de braţ, am văzut înaintea mea la vreo zece metri că alt gardian ducea un deţinut. Ei, am avut o bucurie deosebită că am văzut pe unul de-al meu. Şi atunci mi-a venit în minte bucuria de care vorbea scheletul pe care l-a văzut Macarie cel Mare. Nu vă dati seama ce bucurie este!

Şi omul îşi pierde timpul acesta scump. Şi moartea nu vine să-i faci o cafea. Nu-i de glumă. E o mare realitate. Atunci toată lumea se grăbeşte. Da-i târziu, degeaba te grăbeşti, totul e să pleci la timp. Dacă ai şti ce te aşteaptă, nu-i nimic greu. Or, marea bucurie e veşnică, căci spune aşa într-un loc: „Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morţii, e destul.” Că eşti conştient, ştii ce-ai făcut, nu mai merge. Spui la duhovnic un păcat şi vii cu o mie de scuze. „Să vedeţi, dacă nu era o situaţie care m-a obligat…” – încerci să te scuzi, dar moartea nu te aşteaptă. Gândiţi-vă că iadul, viaţa, ziua morţii nu sunt pe o mie de ani, sunt pe veci. Pe veci, dragii mei, pe veci, căci spune iar într-un loc aşa: „Dacă ştii că există veşnicie şi nu iei nicio măsură, meriţi să fii închis în casa de nebuni.” Nu iei nicio măsură, când ştii ce-ai făcut? Aşa de uşor te poţi salva!

– Şi cum putem să mai ţinem rugăciunea?

– Eu sunt întrebat toată ziua: „Cum să ne rugăm, cum?” Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, dacă zicem, e bun. Pentru că Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult, cât pentru faptul că suntem nepăsători. E supărat pentru asta Dumnezeu. Eu v-am făcut şi la Mine nu vă gândiţi. Eu vă iau, Eu vă fericesc, Eu vă judec, nu vă gândiţi şi la Mine deloc? Această nepăsare îl doare pe Dumnezeu. Ca orice mamă căreia nu-i plânge copilul deloc ca să-i dea ţâţă. Ei, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde-i iubirea autentică? întrebarea este: „De ce n-ai iubit?” Răspunsul e limpede: „Pentru că am urât, am duşmănit” – şi asta este ceea ce ai băgat în traista veşniciei tale. Trăistioara aia mică, nici aia nu e plină; din ea te hrăneşti o veşnicie întreagă, cu un simplu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu trebuie să ne concentrăm pe rugăciuni lungi sau rugăciuni mistice. Aceea este a oamenilor mari. Noi suntem viermi, dar poate nici aşa. Rugăciunea Doamne lisuse e o rugăciune foarte importantă, de mare taină, dar să fie tăcută. Pretinde lucrul ăsta, rugăciunea inimii: taină. Dacă se poate, nici tu să nu ştii că zici. Aşa de tainică este. Ai rugăciuni -Tatăl nostru, ai psalmi. Şi, dacă nu taci, ai vorbit iaţă de tine însuţi, că eu suflu şi răsuflu. Dar nu te-ai întrebat: „De unde e puterea aceasta?”

Rugăciunea inimii e o rugăciune foarte importantă şi foarte bogată, foarte înzestrată, dar tainică. Dacă ai vorbit [cu alţii despre faptul că o zici – n.n.] este egal cu a mâna oile la un cioban. Dar ăla ştie de ce le mână, tu nici nu ştii ce faci. Am auzit şi eu şi zic că e ceva decât nimic; dar tu eşti departe de nimic. Rugăciunea inimii e viaţa ta: sufli şi răsufli. Nu se vorbeşte. Prezinţi acest lucru, intri într-o intimitate cu divinitatea: Doamne lisuse, Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Dar eu am redus-o până zic aşa: Doamne, Doamne, Doamne. Nu merge să păcăleşti. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece sângele vieţii, ci sângele nevăzut; nu sângele roşu, ci sângele duhului. Să-mi spuneţi unde greşesc şi mă corectez. Cine poate să se plângă că nu a ştiut? N-ai ştiut că bat clopotele? Te întreb: de ce bat? Cheamă viii, plânge morţii şi opreşte viforniţa. La o conferinţă m-au întrebat ce melodie îmi place. M-am pus în situaţia să nu ştiu ce să răspund, că nici de astea de-ale lumii nu ştiam să zic o melodie, alte lucruri nu ştiam, şi mi-a dat în minte: „Bătaia clopotelor îmi place, domnule!” E o melodie cu semnificaţie, nu-i o melodie pe pielea goală, aşa, cum se obişnuieşte la discoteci. Am auzit şi eu, scuzaţi-mă, că aşa-i pe acolo. Să nu socotiţi că sunteţi fiinţe neînsemnate şi că rugăciunile nu vă sunt auzite. Niciun pui de găină nu chiuie degeaba, cloşca imediat e acolo, atentă. Aveam la mama acasă o cloşcă, şi a ieşit un pui negru. Şi-I bătea cloşca, şi eu aveam necaz pe cloşcă, fiindcă nu creştea puiul ăla. L-am prins, l-am mângâiat, dar el, mititelul, tot la cloşcă, se ducea, la mama lui. Aşa îmi zicea mămica mea: Numai mamă să nu fii. Te-a obligat, îl suporţi aşa cum este, că-i al tău. Dar el are legătura cu mama lui din pântece. El n-are conştiinţa raţională, el are conştiinţa instinctuală. El o intuieşte şi o cunoaşte pe mamă cu intuiţia din pântece. Am văzut un copil care urla de speria tot cartierul. Toată lumea îl lua în braţe şi nu tăcea, când a venit maică-sa, a tăcut imediat. îl cunoştea din pântece. Am avut un câine orb. într-o seară, am deschis poarta eu, am ieşit la aerisire, aşa, şi un câine cât un măgar de mare a sărit la mine, în stradă. Fără să ştiu că şi câinele meu era alături de el acolo şi că ştia că eu sunt pe acolo. A ieşit neştiut de mine din culcuşul lui şi s-a repezit la câinele acela. De ce l-a apucat nu ştiu, dar urla câinele ăla şi ăştia se rugau de mine să-mi chem câinele înapoi. Zic: „Nu-I chem, nu-l chem înapoi, lasă să te înţelepţeşti şi mata.” Un câine orb care merge pe conştiinţa instinctuală, aşa-i şi copilul, el comunică cu mama din pântece. Comunică cu ea, dar în pântece nu plânge, că-i dă ce trebuie. Ferească Dumnezeu să-ţi baţi mama. Nu se mai pune în discuţie că mă iubeşte mama: mă trăieşte. Mama îl supraveghează când doarme, nu cumva vreun purice să-l trezească.

-Referitor la educaţia tinerilor, credeţi că ar fi viabilă o alternativă de învăţământ acasă? învăţământ creştin ortodox, ferit de minciunile de acum din manualele şcolare.

-Dar când s-au învăţat neminciuni? Dacă ai un moment să spui când s-au învăţat neminciuni, de ce nu execuţi? Dragă, niciodată nu ai mai mâncat mâine pentru azi. Azi ai mâncat pentru azi, mâine mănânci pentru mâine. Dar nu pot să spun că mănânc mâine şi pentru azi, aia nu prea merge. Astăzi trebuie să auziţi cuvântul Meu, zice Mântuitorul. Să nu vă învârtoşaţi inimile voastre. Şi cuvântul e divin, nu e omenesc, adică pentru cine vorbeşte, dar nu pentru cine latră. în tot cazul, tot te îngrijeşti de viaţa aceasta, dar nu durează decât astăzi. Mâine nu-i al nostru. Dumnezeu dispune. Orice clipă o trăim că vrea Dumnezeu. Şi când spune: Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea. Părul este foarte maleabil. Dintre toate organele omului, părul se mişcă cel mai uşor, la cea mai neînsemnată adiere de vânt. Dar Dumnezeu, ca să-l asigure, i-a dat rădăcina părului. Rădăcina asta este obiectul, subiectul vieţii noastre. Va să zică, tot ce gândim, Dumnezeu ne guvernează.

Ştie tot, absolut tot, tot. De ce, de ce această nepăsare? Pe mine al treilea învăţământ mă interesează. De ce? De ce nu ai iubit? Atâta nepăsare! Ce aşteptaţi? Prepeliţe să zboare pe sus? Au fost şi acestea nişte adevăruri – prepeliţe fripte. Dar tu nu eşti evreu, că numai evreii se gândesc că au fost favorizaţi înaintea a toate neamurile; dar ajung la Răstignire şi li se înfundă acolo. „Mi-ai mâncat prepeliţele şi M-ai păcălit.”

-Ce spuneţi despre faptul că mai marii statului vor să legalizeze prostituţia şi drogurile?

-Acesta-i actul de moarte al lor. Ferească Dumnezeu! Dar este omul liber să facă ce trebuie. Nu i s-a dat lingura s-o ducă la ureche, ci s-o ducă la gură. Treaba lor. Eu nu fac anchetă. Eu m-am călugărit. Şi, vă spun sincer, nu mai pot de bucurie. Am 96 de ani, am fost un băiat bogat în viaţa mea, aveam maşină acum 80 de ani şi le-am lăsat cu multă plăcere; sunt acum fericit. N-am nicio obligaţie, decât conştiinţa care mă îndeamnă să am un act de prezenţă.

-Părinte, spuneţi-ne un cuvânt despre călugărie.

-E cel mai minunat lucru în creaţie. în creaţie, nu în lume; peste îngeri. Tăierea voii asta înseamnă – lupta cu Dumnezeu şi trebuie să-L biruim. E un paradox. Cum să-L birui pe Dumnezeu? Făcând ce spune El. L-ai biruit, dacă faci ce spune Dumnezeu. Să fii fericit pentru că e cel mai minunat lucru în creaţie. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea despre om că este copleşitor de neînţeles. Dumnezeu are taine, necunoscute nici de îngeri, despre om. îngerii nu cunosc toate ale omului şi diavolul pune râvnă nemaipomenită în toată mişcarea lui, ca să ne iasă din cap că suntem după asemănarea lui Dumnezeu. Treaba dracului, dar noi aşa suntem creaţi, singuri în creaţie. Că îngerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip şi asemănare suntem numai noi. Mântuitorul a luat chipul şi asemănarea omului, care înseamnă Dumnezeu văzut. Dar – culmea! – culminează prin monahism. Aşa că monahismul are o comparaţie nemaipomenită, de neegalat.

Sfântul Grigorie de Nazianz, teologul, are vorba asta: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns.” Şi, cu atât mai mult, de orice cuvânt ruşinos. Şi zic eu: şi, cu atât mai mult, de orice cuvânt duşmănos, stricăcios, tiranic. Omul e făcut de Dumnezeu cu chip şi asemănare, singur în creaţie. Şi e destul. Mântuitorul S-a făcut om, că era Dumnezeu. N-a ieşit prin asta din dumnezeire, S-a dus tot la neamul Lui, care-i omul. Dar vă spun, culminează prin monahism. Monahul se leapădă de sine. Şj zice [Evanghelia – n.n.]: „Lasă şi tată, şi mamă, şi fraţi, şi surori, şi copii.” Plăcerile vieţii le mai sictirim, pentru că am apucat pe un drum. Unii zic:

„Vorbeşti degeaba, părinte. Viaţa-i alta.” Este, dar să ştii că eşti căzut. De unde ai căzut, prostule? Credeţi frăţiile voastre că Adam a fost creat de Dumnezeu handicapat, cum a dovedit-o? L-a făcut [Dumnezeu – n.n.] perfect. Dovada că el rezista, şi când zice: dumnezei sunteţi, nu zice decât către fiii lui Adam. Nu vă descurajaţi de viaţă, nu faceţi greşeli care nu se mai pot repara, l-am spus şi episcopului lucrul acesta: „Măi, nu face greşeli să nu te mai poţi apăra.” Aşa că să mulţumiţi cu faţa la pământ că sunteţi călugări. E cel mai mare lucru în creaţie. în creaţie, nu în lume, peste îngeri. Pentru ce greşim, totul se plăteşte, că s-a angajat dumne-zeirea… Adică, a greşit Dumnezeu? Adame, ce-i cu tine acolo? Aşa că ce mai putem salva este prin monahism. Uite, vin la mine fete care, după ce se mărită, zic: „Părinte, dacă ştiam ce mă aşteaptă, nu mă mai măritam.” „Nu ţi-am spus eu?” Dar nu contam atunci, acum contez. Dar eu vă spun: sunt foarte bucuros că sunt călugăr. N-am greşit, chiar dacă am supărat-o pe mămica mea. Dar sunt liniştit de strâmbătatea asta pe care i-am făcut-o. l-am spus: „Mămică, trebuie să vină toti aici.” Fără sa-mi dau seama că dialogul acesta l-a avut şi Sfântul loan Gură de Aur cu mama lui. „Vrei să mă ,a§i a doua oară văduvă?” – i-a zis ea, şi el s-a aParat. Dacă sunteţi nepăsători, degeaba. Adică: ce n-am făcut Eu, zice Dumnezeu, ca să vă salvez?” Dar eşti liber. Dracul n-a murit, adică nu s-a îndrăcit, pentru că nu l-a făcut liber Dumnezeu, ci pentru că l-a lăsat liber. Şi asta e libertatea, ea trebuie aureolată, nu în nepăsare. Dar ce ne pasă nouă, că suntem alături de Maica Domnului. Dumnezeu, la Crăciun, ne-a dăruit pe Fiul Lui. Şi omenirea l-a dăruit pe Maica Domnului. Un ucenic l-a întrebat pe părintele lui: „Ce e smerenia?” Şi părintele i-a spus aşa: „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule.” Toată făptura, şi viermele e făptură. Cum să te vezi sub vierme? Tu, cu nume aşa de măreţ, cu limba care vorbeşte, nu numai care muşcă? Da, dragii mei, dar a avut dreptate bătrânul, pentru că viermele îşi caută viaţa, continuu. Nu se uită la timp, el îşi caută viaţa lui şi ce-i trebuie lui.

-Cum va rezista neamul românesc?

-Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul, pe care-l susţin cu tot sufletul, în partea astălaltă, şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauţi viaţa ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice Sfântul Grigorie, căci învinge aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi sâ suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria viermilor; intraţi în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice român are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi Ţara Românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părţile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toţi vor să tragă de noi.

Şi a trecut odată un grup cântând, nu în cuvinte româneşti, ci ungureşti, şi era şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur?” „Da!” – aşa cu emfază la mine. Aţi uitat că sunt şi eu român. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-au făcut primar în oraşul ăla. în trei zile am scos toţi ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiţie, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta, Bucureşti, Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat, bineînţeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetăţile de-acolo. Şi-am zis: „Mi-am făcut datoria.” Şi m-a luat Aiudul.

Deci, pregătiţi-vă să rezistaţi unde nu vă e voia, printre pietre. Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiţi înţelepţi ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător, şarpele? V-aţi gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că, dacă nu îl loveşte în cap, tot nu moare, şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? Eu sunt Cel ce este. El e totul. Deci de aceea să fim înţelepţi ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viaţa. Sunt călugăr şi, vă rog să mă scuzaţi, nu vă invit că sunteţi neputincioşi, dar, dac-aţi îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.

”Viaţa părintelui Arsenie Papacioc, testament, cuvinte de folos”

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

Baner asculta RJS

LĂSAȚI UN MESAJ