De câte feluri este rugăciunea?

0
465

rugaLegată de viață, rugăciunea urmează nenumăratele forme și manifestări ale acesteia. Prin urmare, ea primește nume extrem de variate, pe care autorii duhovnicești le utilizează cu o mare spontaneitate. Astfel, de exemplu, Martyrius Sahdona enumeră amestecat: „starea la slujbe, cântările laudelor, avânturile minții spre Dumnezeu, suspinele înaintea Lui, îngenuncherile, implorările, săltările duhovnicești ale inimii, revărsarea lacrimilor, aprinderea în duhul, flacăra iubirii, râvna cugetării, contemplarea neîmprăștiată a lui Dumnezeu”.

Iar în lucrarea sa „Scara”, Sfântul Ioan spune: „A sta înaintea lui Dumnezeu e lucru comun tuturor celor care se roagă; dar rugăciunea cunoaște o mare felurime și diversitate”. Și el enumeră diferitele atitudini ce pot fi observate la monahii prezenți în biserică.

Dar însuși faptul că se folosesc nume atât de diferite arată un efort de clasificare, iar anumiți termeni au dobândit în acest fel treptat semnificații specifice: rugăciune vocală, mentală, afectivă, meditație, contemplație etc. Autorii care îi utilizează caută în mod spontan să-i claseze într-o anumită ordine. Problema este de a găsi un criteriu adecvat.

Toți povățuitorii își gradează învățătura după progresul ucenicilor. Ei caută să stabilească care gen de rugăciune e potrivit începătorilor, celor ce înaintează și celor desăvârșiți, astfel, de exemplu, Ioan Singuraticul descrie rugăciunile potrivite oamenilor „somatici, psihici și pnevmatici (trupești, sufletești și duhovnicești)”. Toți adresează lui Dumnezeu cererile lor. Însă cererile formulate de cei ce se nevoiesc în „făptuire” sunt, după avva Evagrie, diferite de cele formulate de cei care aspiră la „vedere”.

Adeseori, s-au fixat patru forme fundamentale ale rugăciunii, plecând de la analiza celor patru termeni găsiți la I Timotei 2,1: „cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri”.

O diviziune, sumară dar extrem de importantă, e cea trasată de cele două definiții principale ale rugăciunii. Cererea adresată lui Dumnezeu și înălțare a minții spre Dumnezeu. Cu toate rezervele ce s-ar ivi, putem spune că această diviziune reflectă progresul rugăciunii biblice spre idealul contemplativ al Părinților greci.

Caracterul antropologic al spiritualității răsăritene justifică această diviziune propusă de Sfântul Teofan Zăvorâtul drept cea mai adecvată pentru a clasa diferitele trepte ce corespund structurii compuse a ființei omenești. Formularea propusă indică elementul predominant: rugăciunea corporală sau vocală, rugăciunea mentală, rugăciunea minții și a inimii sau numai a inimii, a simțirii, rugăciunea spirituală sau contemplația.

Aspectul voluntar pare să lipsească din această schemă. Totuși, Sfântul Teofan cunoaște și explică bine rolul voinței în rugăciune, atunci când vorbește de o „rugăciune ostenitoare”. El știe că termenul de „rugăciune mentală” se poate aplica și celor trei trepte ce urmează rugăciunii vocale. Fără îndoială, ar trebui adăugată distincția între rugăciunea privată și cea comunitară, dar această ultimă diviziune nu cadrează cu schema progresului duhovnicesc potrivit dinamismului „trihotomiei” umane.

Spiritualitatea Răsăritului Creștin – Rugăciunea, Tomas Spidlik

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ